Tumgik
kateellawolf · 6 years
Photo
Tumblr media
3K notes · View notes
kateellawolf · 6 years
Text
Nimic bun din starea de bine. Toate câte le-am scris, Proaste sau îngrozitoare Fac măcar vreo trei parale Și merită măcar un suspin când le citești. Le-am scris când eram pe mare, În sarea lacrimilor mele, Când sufeream, Când beam Ca un bărbat, Ca o femeie barbară ce sunt. Și nu disperam. Mă simțeam binecuvântată. Mulțumeam pentru șansa de a fi mistuită de nefericire, Pentru dizgrația mea, Pentru inesteticul meu. Însă astăzi, Când tu ai venit, At last, Și mi-ai pus la picioare capul tău luminat, Mi-ai spus ,,iubita mea"; Astăzi, Eu ce să mai scriu În afară de poezie proastă Ca asta, Și sângeroase omagii în numele iubirii? Căci iubindu-mă Îmi nenorocești mâna care scrie, O împodobești cu mărgăritare de pe buzele tale, Mi-o lași grea, Pixul doar atârnă ca spânzurat. Nimic bun din starea de bine, În afară de cea mai fericită fată din lume Și cel mai prost poet, Tot ea.
5 notes · View notes
kateellawolf · 6 years
Text
Je suis malade am ulcer cosmic inter-costal de gradul 3 nu mă mai refac pe suprafața unei himere homosexuale stă un cap de porc eu urinez de pe bloc și mă scutur. de fapt, neputința și ura și tristețea mă fac să scriu poezii urâte
Je suis malade toată ființa mea te dorește por cu por fir de păr cu fir de păr respirație de cal de curse, Ba nu! de catâr eu sunt unul, și tu ești unul am boli am un creier schizofrenic și o inimă fierbinte ca un acoperiș pentru pisică avem mâinile legate: ale mele de ale tale și invers Mă îmbată respirația și armele sunt o fată albastră atât de albastră încât aș putea să trec neobservată când pășesc leneșă printre faldurile imensului cer
2 notes · View notes
kateellawolf · 6 years
Text
glossă post-modernă
Că sufăr, că nu sufăr Nu-i asta prima mea grijă Dar trebuie să înţelegi Şi poate păşesc pe gheaţă când gândesc că nu Nu te mai întorci Iar asta nu e o nenorocire Dar merită menţionat Şi nu e nici că mă încalţ din când în când cu papucii tăi Doar vreau să ştii... În orice caz Eu miros a tine, încă
Eu miros a tine, încă În orice caz Doar vreau să ştii... Şi nu e nici că mă încalţ din când în când cu papucii tăi Dar merită menţionat Iar asta nu e o nenorocire Nu te mai întorci Şi poate păşesc pe gheaţă când gândesc că nu Dar trebuie să înţelegi Nu-i asta prima mea grijă Că sufăr, că nu sufăr
Nu te mai întorci Dar trebuie să înţelegi Eu miros a tine încă Iar asta nu e o nenorocire Şi poate păşesc pe gheaţă când gândesc că nu Şi nu e nici că mă încalţ din când în când cu papucii tăi Dar merită menţionat În orice caz Nu-i asta prima mea grijă Doar vreau să ştii... Că sufăr, că nu sufăr
8 notes · View notes
kateellawolf · 6 years
Photo
Tumblr media
21K notes · View notes
kateellawolf · 6 years
Text
Am dat cu dalta-n piatra din capul meu Doar de s-ar auzi ecoul pân' la tine, C-atunci voi știi cu-adevărat cât ții la mine Și-atunci voi înceta acest eseu.
E zi și-ți voi găti rețetă nouă, Un original festin de gură dulce, Într-o tigaie-n care dracul să se culce Și într-o oală-n care stă să plouă.
Te-ai bărbierit o oră în oglindă; Eu așteptam și inhalam din pernă. Apoi m-am sufocat de așteptarea ternă, De abandonul ce-ncepuse să m-aprindă.
Dar la patimă mi-am pus zăvor de fier. Numai așa nu te alung cu asuprire, Numai așa desfac conserve de iubire. Nu mai am listă de bărbați ce pier.
Pe tine nu te-aș arunca din barcă, Nici nu te-nsemn în egoistul meu cuprins. De mine, cu tine m-am desprins, Și-o fericire mă îmbată, parcă.
Sărută-mă din nou și zi-mi ,,pisico", Așează-te în mine și bruschează! Fii tandru ca un cal care nechează, Mai ales că luna ne veghează! Sărută-mi fruntea, strigă-mă ,,amico!"!
Sunt eu sora ta și câine; Știm să trăim amor incestuos. E-n oasele noastre să iubim periculos, Căci tot ce-i desacralizat pare frumos. Pot să fiu eu colțul tău de pâine.
Ne vedem mâine!
3 notes · View notes
kateellawolf · 6 years
Text
Te-aș săruta atât de adânc Încât să trec prin fața ta cu fața mea Și să îmi ajungă sărutul meu La tine în ceafă.
Pe stradă se agață gâzele de felinare, Iar bolta lunii nu-i decât o nară. Tu și cu mine. În palma de pânză a lui Dumnezeu; Făcând cu ochiul.
3 notes · View notes
kateellawolf · 6 years
Text
Inima ta îmi vibrează în gât, Te-aştept de-atâta timp în turn, Tu numeri cu gura coastele mele Până te pierzi între două, Care te strâng ca un corset dulce. Te aşezi în mine atât de frumos, Aşa cum furtuna adie domoală. Tremur încolăcită în jurul şarpelui, Muşc mărul şi gem. Lumina roşie cade din tavan, Stomacul meu e un acvariu cu dragoni, Iar halatul tău de baie îmi îmbracă goliciunea, În timp ce te mângâi cu ochii. Ai o pudoare de fată, O sete de rechin. Fumează din părul meu, Inhalează-mă!
1 note · View note
kateellawolf · 7 years
Photo
Tumblr media
17K notes · View notes
kateellawolf · 7 years
Text
     Cu siguranță sunt o fiară. Nu știu să-mi fac prieteni și, dacă am parte de ei, nu știu să mi-i păstrez. Dacă am avut prieteni, a fost pentru că s-au legat de mine cu mult curaj or din nebunie, sau fiindcă am pus monopol pe ei ca pe teritorii cucerite.          Nu trădez. Și iubesc foarte mult. Mă dăruiesc și mă deschid cu totul prietenilor. Le pun în mână tolba cu săgeți și arcul, cu care mă pot omorî în orice clipă, iar eu stau vulnerabilă în fața lor. Dar e cam tot ce știu să fac într-o prietenie. Nu știu să-mi țin gura, nu știu să fiu mai puțin tranșantă, nu știu să fiu delicată, fără să rănesc, nu știu să fiu mai puțin dominatoare; nu știu să răsfăț doar un pic, duios și subtil, eu îi ridic pe culmi, îi fac să se simtă regi, le construiesc imperii la picioare, îi încoronez, neștiind că e o eroare a generozității când îi faci pe oameni să se simtă zei. Dar așa iubesc eu... puternic, cu patimă, cu ardoare, sincer! Dacă prietenii mei sunt frumoși, o vor auzi de mii de ori, fără să contenesc de a mă minuna de frumusețea lor. Însă nu voi fi iertătoare dacă vor greși. Îmi vor simți adânc cuvintele. La mine e vina. Sunt extremistă. Or sunt un vulcan, or sunt gheață rece și dură ca un diamant.          Iubesc enorm, în schimb nu uit de mine. Te pot iubi până la finalul vieții. Și te pot ierta. Dar dacă tu mă trădezi pe mine, voi lua iubirea și îți voi da iertarea, iar eu mă voi retrage din prietenie. Nu suport ca vanitatea să-mi fie terfelită, inima zdrobită și mintea îmbrobodită cu minciuni sau tâmpenii. Pot accepta să mă iubești mai puțin decât te iubesc, dar nu pot accepta să mă furi, să încerci să te joci cu mine. Pentru că jocul e pierdut de la bun început. Eu nu mă joc cu mâinile și cu picioarele prin podoabele unei prietenii. Poți să fi tras cu toate săgețile, poți să-mi fi băgat arcul pe gât. Voi renaște înainte să-ți îndrepți spre mine următoarele arme, iar cu bunăvoința mea te voi lăsa să pleci. N-o să mă răzbun pe foștii mei prieteni niciodată. Îmi place să mă comport ca un om superior. Dacă sunt unul, nu eu decid.
8 notes · View notes
kateellawolf · 7 years
Text
A lovi un animal, a-l răni, a-i suci trupul, a-i da foc; cred, da, că toate astea necesită o cruzime uriașă, care se trage dintr-un anumit tip de forță, e-adevărat, forță. Una pe care eu nu o am. Încerc să îmi reamintesc dacă am resimțit vreodată vreo satisfacție chinuind o vietate (necuvântătoare, să ne-nțelegem). În puținele cazuri în care s-a întâmplat, a fost vorba de insecte. Deci suntem niște idioți când ne manifestăm măreția asupra unor ființe minuscule. Dar voluptatea care se naște chinuind un câine, o pisică...? Pe asta nu o pot înțelege. Ziceam că vine dintr-o forță. Din forța celui slab, de-acolo vine. E un paradox dezgustător, dar real. Slăbiciunea care naște ură.
0 notes
kateellawolf · 7 years
Text
Eu sunt Emil şi acum povestesc ceva
     Eram cei mai apropiaţi tovarăşi, eu şi cu Petre, până în ziua cea mai blestemată din vieţile noastre. ,,O nenorocire nu vine niciodată singură’’ îmi zicea maică-mea adesea, citând din Julieta. Maică-mea era o romantică fără leac. Şi ce se poate naşte dintr-o astfel de femeie şi un tată peste măsură de intelectual, dacă nu o puşlama de copil, dacă nu un sălbatic fără minte, dacă nu un Casanova nemernic? Ăsta eram eu. Iar Petre care îmi semăna, dar se purta cu ceva mai mult stil decât mine, mă legase de el, credeam eu, pentru eternitate. Eram doi prieteni, înamoraţi unul de intelectul celuilalt, care ajunseserăm la un grad de intimitate atât de mare, încât nici măcar nu mai era necesar, aproape, să ne confesăm la beţie, să disecăm opere de artă, să dezbatem subiecte, să facem schimb de păreri... totul se baza pe intuiţie. Ştiam ce avea să spună Petre dinainte de a deschide gura.       Era aprilie 1995. Noi am fi vrut să fie Paris, dar era Bacău. Noi am fi vrut să fie Café de Flore, dar era o bodegă îngustă în care duhnea a moşneag. Noi am fi vrut să fie Ştefan cel Mare, dar era doar un om bătrân, costeliv şi mahmur, care avusese norocul de a-şi fi păstrat podoaba capilară şi mustaţa frumoasă. Eu şi cu Petre ne treziserăm devreme pentru o oră de ,,cenaclu literar’’. Aşa ziceam noi întâlnirii de duminică, de la şapte fix, la cârciumioara x.       În ziua aceea discutam despre Cella Serghi, Camil Petrescu, Mihail Sebastian şi Liviu Rebreanu. Lângă masa noastră, acel Ştefan fără coroană. Afară, soare. Pe masă: ceva tărie şi ţigări. De mâncare: ei bine, banii îşi au întotdeauna priorităţile lor. Noi doi eram înfometaţi de literatură. Cheltuiserăm până la ultimul leu pe cărţi şi pe plăcerea de a bea şi de a trage din ţigară.       Peste un timp, în locul în care nu credeam că un asemenea înger ar fi pus vreodată firavul său pas, apare la altă masă, o fată. O plăpândă şi plină de candoare făptură care m-a făcut să uit cât de năvalnic şi intens îmi trăiam pasiunile faţă de femei, cât de tare mă aprindea un umăr, o coapsă, o vorbă obraznică, un picior dezgolit, o armă a seducţiei, orice avea caracterul distrugător al fatalităţii, orice manierism artistic al sexului opus! De la această fiinţă nu doream nimic de genul acesta şi părea că nici nu era în stare să ofere o astfel de experienţă. În ea nu sălăşluia nimic demonic, de aceea nici n-am îndrăznit să-i zic lui Petre: ,,Uite, frate, ce femeie!’’. Nu. Am întrebat aproape mecanic: ,,Ce-o fi căutând aici copila asta?’’.      Iubitul meu prieten şi-a întors privirea şi am putut observa în ochii lui o licărire de parcă tocmai avusese cea mai mare revelaţie a tinereţii sale nenorocite. S-a electrizat brusc şi am simţit din partea lui un soi de vibraţie ciudată. Petre se-ndrăgostise pe loc şi poate, incurabil, la cât era de tembel. Iar ceea ce pentru mine era o faţă frumoasă, un mister şi un capriciu, pentru prietenul meu devenise Venus din Milo.       Dar eu, nenorocit din fire, n-am putut să mă dau în lături de la ce-ar fi putut deveni o mare voluptate a unei întreceri între bărbaţi pentru un premiu pe măsură. Şi deşi eram conştient că mă voi juca cu simţămintele tovarăşului meu, doar ca să-mi alimentez trufia nebună, am făcut greşeala de-a mă arunca într-un joc de putere şi de a simţi o undă de posesivitate faţă de bibeloul şaten cu ochi pătrunzători şi albaştri, că doar, eu ochisem cel dintâi!      Aşa că-i propun lui Petre, nu fără să mă schimonosesc un pic, aşa, teatral, să vedem care-o cucereşte primul. El se înfierbântă, îşi schimbă conturul feţei, se sufocă, vrea să mă înjure, dar... îl incită. Acceptă şi eu, mai vesel şi mai pornit ca niciodată, cer cu voce tare ceva de băut. Tulburată de forţa glasului meu, fata se întoarce către mine şi dăm ochi în ochi. Ea, pierdută, eu calm, rece şi cuceritor. Rânjesc subtil, jucat, să-i dau impresia că ea mi-a trezit surâsul, pe când eu, hain şi nemernic, mi-l programasem perfect pe chip ca să obţin efectul dorit: ea se îmbujorează ca o floare mică şi proaspătă, copleşită de lumina soarelui.      Petre observă toată scena schimbului de priviri şi se enervează cumplit. Nu l-am mai văzut să-şi piardă cumpătul vreodată. De obicei, el era cel cu firea mai zdravănă, iar eu mă aruncam orbeşte. El făcea planuri de atac, eu deja băteam în retragere după o nenobilă înfrângere. Iată că de data asta, un mic accent, o singură apariţie uluitoare ne-a zăpăcit pe amândoi şi parcă ne-a transferat minţile: a mea la el şi a lui la mine. Eu stăteam pur şi simplu, calm şi decis, fumând cum îmi imaginam c-ar fuma Eliade, iar Petre se agita ca un animal încolţit şi, pentru câteva clipe, am crezut că urma să delireze.      În câteva momente, Petre s-a ridicat curajos şi s-a îndreptat de spate, cu privirea fixată pe prada ce începuse să citească dintr-o carte subţire. S-a dus la ea direct, cu paşi mari şi s-a aşezat alăturea-i. Eu am încremenit. Petre parcă se preschimbase în marele Ahile. Fata s-a uitat la el, confuză, apoi la mine, parcă cerşind, apoi din nou la el. În încordarea mea, uitasem şi să fumez. Abia aşteptam să văd ce-o să-i zică Petre, ce replică şi-o fi amintit de prin cărţi, ce cimilitură i-o spune. Dar Petre, o, cât de tare m-a dezamăgit în momentul acela! Petre i-a cerut o ţigară! Petre a cerut! Petre a cerut de la o fată! Petre a cerut de la o fată ceva ce avea lângă el pe masă!       Dacă în locul ei ar fi stat o femeie adevărată, Petre ar fi primit cea mai usturătoare lecţie. Femeia ar fi zâmbit duios, l-ar fi încolţit cu vorbe, l-ar fi prins în capcană şi ar fi şters cu el pe jos, dar măcar Petre ar fi rămas bărbat! Unul învins, dar totuşi bărbat. Numai că această tânără n-ar fi strivit nici o muscă şi tocmai asta a fost umilitor dincolo de limite. Sinceritatea şi infantilitatea ei precisă au fost într-atât de zdrobitoare când i-a arătat lui Petre cu degetul propriul lui pachet de ţigări de pe masă, care rămăsese descoperit lângă al meu, încât el s-a înroşit ca un mac şi s-a tulburat nefiresc de tare, iar eu am izbucnit într-un râs isteric şi incontrolabil care i-a alimentat lui Petre starea aceea jalnică. Dar nu puteam empatiza. Oricât îl iubeam. Penibilul acelei situaţii m-a dus la graniţa unde am, pur şi simplu, clacat. Râdeam cu lacrimi, plin de poftă, strident, vulgar, şi prietenul meu n-a făcut decât să înlemnească pe scaun. Fata părea că s-a prins de ce încerca el să facă, râsul meu dezvăluind ceva de complice. Aşa că i-a zâmbit încurajator. Eu m-am calmat uşor. Scena devenea o plăcere. Petre a tras aer în piept şi parcă ar fi vrut să zică ceva, să se scuze în vreun fel. Dar s-a ridicat deodată şi şi-a cerut iertare sec şi parcă plin de cinism. A trecut pe lângă mine şi a ieşit. Eu m-am uitat la ea, apoi, în grabă, am strâns lucrurile lui şi ale mele, am plecat fără să plătesc, fapt care a stârnit ţipetele femeii de la tejghea, fapt care m-a obligat să mă întorc, să plătesc şi să las şi ceva bacşiş, fapt care m-a încetinit, fapt care m-a făcut să-i pierd urma lui Petre.       Un timp am hoinărit în neştire, după care m-am aşezat pe o bancă în apropierea apartamentului lui şi am decis să-l aştept. Muream de foame, dar odată tentat să plec, nu m-aş mai fi întors, aşa c-am stat acolo. Plictisit, m-am pus pe citit. Evident că Petre n-a putut să apară decât în clipa în care mă prinsese mai tare lectura. Era vesel şi schimbat, dar ceva la ochii lui m-a făcut să-l bănuiesc de viclenie. ,,Ce faci, mă?’’ îi zic. ,,Am fost să mănânc.’’ zice. ,,Bine că m-ai aşteptat!’’. ,,Mă grăbeam.’’ ,,Unde dracu’ te grăbeai? Ce rahat mănânci acolo?’’ ,,Acum nimic, dar am mâncat ceva. Sunt plin. Mi-ai luat ţigările?’’ ,,Ai poftă de fumat... Da’ io, cu stomacu’ gol n-am poftă decât să-ţi trag vreo două...’’      Nici timp să-l înjur n-am avut. Petre îmi cară pumni ca un apucat. Eu mă feresc, buimac, dar m-arunc dup-aia asupra lui şi-l încalec. Ne batem bine, cum n-o făcusem pân-atunci. Dacă ne-ar fi văzut tata, ne-ar fi făcut ţigani. Mama ar fi săpat ceva mai adânc: ,,De la o fată să vă luaţi, măi, băieţi, mă?’’.      ,,Ce e, Petrică, n-avea aia ţigări? Ceri de la mine?’’      Se înfurie colosal. Ironia mea îl enervează peste măsură. Eu mă feresc de pumnii lui, el dă cu putere în tot ce prinde. Se loveşte de copac şi cade. Învins pentru a doua oară pe ziua aceea.       ,,De ce-ai fugit aşa?’’ îi urlu. ,,Că eşti prost.’’ conchide el.      Ştiam şi eu că sunt cam prost, dar jignirea lui a fost gratuită şi inutilă. M-am supărat şi am plecat. Aşa l-am abandonat eu pe Petre, în ziua în care ar fi avut, probabil, cea mai mare nevoie de mine. Maică-mea m-ar fi mustrat cumplit, dar nicio mustrare şi durere n-a fost resimţită mai tare decât singurătatea.       Pierderea celui mai bun prieten nu m-a strivit din prima clipă, ci lent şi chinuitor, izvorând chiar în clipele în care credeam că sunt bine. Devenisem nostalgic. Nu suportam să frecventez locurile ce aparţineau unei tovărăşii apuse. Nici despărţirile de femei nu-mi îngreunaseră inima mai tare. 
aprilie 2017.      Pentru un bărbat ca mine, patruzeci şi doi e un număr tragic, dar mă refugiez în artă, cultură şi idile.       Aş vrea să fie Bacău, dar e Paris. Aş vrea să fie vreo cârciumă din tinereţea mea, dar e Café de Flore. Aş vrea să fie alcool prost şi-o companie frumoasă, dar e ceva rafinat şi solitudinea.       Prin faţa mea, ca o fantomă a trecutului, trece o femeiuşcă graţioasă, cu tenul alb, părul castaniu şi privirea albastră. E fără cusur. Aş vrea s-o opresc din drum, s-o întreb de Petre, dacă l-a văzut, dacă e bine, dacă are ţigări...      Observ la braţul ei o carte subţire. O carte proastă, mediocră şi încep să râd cu lacrimi cum n-am mai râs de mult, şi-mi dau seama, abia după atâţia ani, că Petre a observat primul ce era cu adevărat de observat şi că această descoperire a secretului pe care a făcut-o cu mult timp înaintea mea, îl face învingător, din toate punctele de vedere. 
0 notes
kateellawolf · 7 years
Photo
Tumblr media
8 notes · View notes
kateellawolf · 7 years
Text
către un posibil Mr. Darcy
     Îmi este necunoscut motivul pentru care, în incipitul oricărei scrisori trimise fără veste, fără ca scrisoarea să fie aşteptată sau solicitată, trebuie să existe, obligatoriu, justificarea pentru care se trimit acele rânduri, compusă într-o frază clişeică, ce sună aproape ca o scuză. De exemplu, dacă aş trimite o scrisoare unei rude cu care nu am mai vorbit de foarte multă vreme, ca să îi cer un favor, sunt forţată de o conştiinţă morală a unei societăţi apuse, să introduc în primele rânduri, motivele pentru care contactul nostru a fost oprit din punctul în care am comunicat ultima oară, pentru a salva, cumva, o legătură plată cu tendinţe de indiferenţă supremă, dar, care, nu poate fi ruptă pe de-antregul dat fiind contextul rudeniei. Şi-atunci, ruda aceea trebuie să mă ajute, dar ca s-o facă, eu trebuie să inventez prin cele mai alese cuvinte, o iluzie destul de decentă pentru ambele părţi.       Consider că avem voie să ne drăm frâu liber gândurilor, fără să-l punem în gardă pe celălalt, fără să apelăm la o formalitate stupidă şi inutilă, care mai mult încurcă această existenţă ce deja are un caracter al comunicării destul de şubred şi lipsit de sinceritate.      Aşadar, eu mi-am dat voie să încep aceste rânduri printr-o scurtă confesiune pe fundalul unei filosofii incerte, poate, dar în care cred. Ar putea să pară şi această confesiune o justificare sau măcar o soră mai mică a ceea ce tocmai am blamat cu câteva rânduri mai sus, dar, pot spera că o contradicţie de genul acesta nu mă va face să par o ipocrită, ci mai degrabă un personaj de comedie pe seama căruia te poţi amuza. Sper că sunt o femeie căreia ursitoarele i-au dăruit şi ceva umor.       Iar dacă nu se poate să existe scrisoare fără precizarea motivului existenţei ei, află că eu voi îngropa totul într-un mister absolut, de dragul ochilor mei negri, spre mâhnirea ochilor tăi de cer senin. Vanitatea e cea care m-a împins să folosesc cuvântul ,,mâhnire’’. O parte mai modestă şi rezervată din lăuntricul meu spectru de personalităţi şi caractere distincte, mă face să spun mai departe, că nu am mare încredere în efectul pe care îl las asupra-ţi şi că nu sunt sigură că te-aş putea mâhni în vreun fel, ceea ce mă mâhneşte şi mă doboară pe mine. Desigur, e lipsit de demnitate să doresc răul sau cea mai mică suferinţă pentru cel care mă tulbură în felul acesta şi mi-a aprins inima largă spre dragoste, însă nu pot nega că nu îmi doresc o confirmare a valorii faptului că exist în această lume, atât de aproape de tine. Aş vrea să te modific. Să ştiu că am această capacitate.       Mă tot gândesc la cât de puţine au fost ocaziile propice pentru a lega o conversaţie cât de măruntă şi îmi dau seama că ne cunoaştem numai din priviri. Aşa ne ştim noi. Ochi în ochi. Traversându-ne şi zâmbindu-ne anticipativ, tensionat. Îmi pare că te oboseşte această existenţă de singuratic taciturn. Mie îmi convine. Şi din nou, pare că-ţi vreau răul. Meschinării de femeie, probabil.       Voi pune capăt acestui val de gând fără să mă gândesc la haosul şi la lipsa de structură şi logică din această scriitură a unor mâini energice şi ochi obosiţi de nesomn. Mă simt nemângâiată. Visez la chipul tău. Oare de ce?
1 note · View note
kateellawolf · 7 years
Photo
Tumblr media
3K notes · View notes
kateellawolf · 7 years
Text
Nights in white satin
Acum că s-a risipit pâcla și știm că tandrețea e ceva ce nu găsești la tot pasul, e lesne de-nțeles că fiecare și-a căutat o bucățică de adevăr care să-i alimenteze fericirea. Cine ar aștepta în chinuri de pustiu fără să trăiască? Cine s-ar gândi la întâlnirea cu edenul de pe marginea terenului? Cine n-ar intra în cursa pentru fapte infernale? Cine n-ar sorbi?; cine n-ar înfuleca? Cine s-ar abține? Cine n-ar atinge cu tandrețe un obraz...?; o gleznă... un sân... o claviculă, o coastă, un gât... Marea pare o învolburate de satin. O să m-arunc în rece și o să mă biciuiesc. O să plâng din tot sufletul. Yes, I love you.
1 note · View note
kateellawolf · 7 years
Photo
Tumblr media
3K notes · View notes