#mod liric | Explore Tumblr Posts and Blogs

zamfirfloriannicolae1998-blog · 2 years

Text

Nr.61 "Cătuşe lirice..."

Nu mă pot opri din scris... Cea mai dureroasă maladie m-a cuprins Boala iubirii lirice se-ntinde-n vers, Din ce-n ce mai alert prin gânduri Incurabilă-n propria esenţă... M-am îndrăgostit iar...tot din mers, Din păcate a ajuns toapsecul sentimentelor mele... A ajuns să fie... Medicamentul tristeţii care zace-n mine, Şterge amintirile cordului... A devenit renaşterea suferinţei...

Din păcate drumul pe care am ales s-alerg A-nceput să dispară-n ceaţă... N-are cale de scăpare...voi merge tot-nainte... Călcându-mi idealurile-n picioare, Poate voi ieşi victorios, Poate voi muri încercând, Sau poate...voi muri victorios fără folos...

Ce rost mai are să tot lupt? Să-ncerc să tot vindec inimi... Trăind cu riscul de-a rămâne singur, Privind fără-ncetare stelele sigure-n cădere... Tot ce-am simţit... În acest război al sentimentelor, Nu se poate numi viaţă... Doar clipire până-n aripile morţii... Doar pagina ne-ntoarsă a sfârşitului... Doar mod de-a muri...

Voi rămâne-ngheţat în timp... Cu ceasul atârnat de un fir subţire... Atât de subţire-ncât cea mai mică abatere-i letală... Ceasul care-mi spune...cât timp mi-a rămas... Aşteaptă să fie-ntors... De o zeiţă doritoare de căldură spirituală, Fără tentă de actriţă... Doar suflete-n tandem...

Chiar dacă-ncrederea de sine... A dispărut în minciună, Ultima clipă de viaţă... Ultima părticică de suflet... Rămâne neatinsă de durere Va rămâne predestinată... Fiind scrisă fiinţei dragi... Încă ne-ntâlnită, Ascunsă-n lume... Purtând o mască cu un zâmbet scrijelit... Mascând tristeţea chipului... Marcând viaţa cu absenţa... Mergând mereu cu privirea-n jos, Privind cu atenţie paşii-n purgatoriul lumii...

Purgatoriul din care parcă scăpasem, Mi-a dat unica şansă: Pentru o secundă am văzut soarele din spatele zidurilor, Pentru o clipă am simţit inima unei fete... Cum bate-n trupul cald... Dar timpul s-a scurs... S-a reîntors să mă ţină iar legat.

Voi lăsa-n urmă... Cuvinte din inimă Scrise cu sânge...stropite cu lacrimi, Întărite pe o fâşie albă de paradis... Fragilă-n trecerea timpului, Dar nemuritoare-n faţa nopţilor... Voi rămâne anonim... Mereu absent în propria lume, Mereu post-mortem în sentimente, Mereu în căutarea iubirii... Crezând în speranţa-ntâlnirii, Fară dovada existenţei...

#ura #durere #tristete #lirica #iubire

0 notes

zaturk · 3 years

Text

Happy Foo Year! Foo Fighters lansează un nou single, No Son Of Mine

O dată cu mult așteptatul album Foo Fighters, Medicine At Midnight care va sosi anul acesta, titanii rock tohmai au lansat al doilea single, No Son Of Mine. “Aceasta este genul de piesă care rezonează în noi toti și daca are sens în acel moment, o lăsăm sa iasă la suprafață.” explică frontmanul Dave Grohl. “În mod liric este menit să scoata la iveală ipocrizia liderilor, oameni care sunt…

View On WordPress

#music #music news

0 notes

oxigendoi · 5 years

Text

Cultura credinței, științei, ca formă de adaptare, coping

În aspectele mundane, cunoașterea empirică și pragmatică este aplicată în mod necesar. Dar în aspectele subiective, culturale, metafizice?

Oamenii gândesc succesiunea evenimentelor din viață, au memorie și transformă creativ aceste relatări în istorie, narațiuni sau mituri. Este specific lor.

Care este raportul dintre epic, liric, spiritual? Poate că nu sunt decât o oglindă a ființelor…

View On WordPress

#Coping #Credință #Cultură

0 notes

imobro-blog · 6 years

Text

Eseuri lirice

Cum poti incepe un eseu din nimic? Simplu: nu poti, asa cum ne spune axioma, ex nihilo nihil fit. Nu am folosit versiunea latina (doar) din snobism, ci ca sa evit dubla negatie din romana fara mari batai de cap. Asadar, punctul de plecare de aceasta data va fi poezia, si nu doar o teoretizare uscata, ci poezia scrisa de Sichim. Nu ma voi obosi sa o incadrez in vreun curent postpostpost...modernist pentru ca nu am experienta necesara si, in plus, nici nu cred ca e incadrabila in vreun fel. Imi calc pe inima si trec peste faptul ca nu poti comenta ceva asa intim si ermetic cum sunt poemele fara sa iti reiterezi propriile obsesii folosindu-te de perspectiva celuilalt.

Chiar daca le-am numit poezii in mod conventional, scrierile sunt mai degraba eseuri preocupate sa descrie sarmana noastra lume postpostmodernista (inca preapocaliptica) si decadenta, folosind o serie de referinte cultural-istorice si o perspectiva care se vrea postideologica, dar care sfarseste inevitabil, asa cum marturiseste insusi autorul, prin a reprezenta doar o alta ideologie. Dar trecand peste aceste detalii, lucrul esential surprins de poemele-eseu e acea atitudine (as spune ca a unei intregi generatii, dar nu vreau sa ma transform subit in mos si mi-e prea frica de generalizari) specifica oamenilor profund raniti de neregulile acestei lumi, dar care se rezuma la a da din mana a lehamite. Problemele descrise sunt nenumarate, plecand de la tablouri mizerabiliste cu iz de film romanesc, trecand prin nelipsitele nemultumiri iscate in lumea capitalismului tarziu si ajungand chiar la justificari metafizice fataliste ale caror concluzii indruma negresit catre un pesimism linistitor pentru constiinta, acea sfanta inactiune mult laudata de Cioran.

“A te lupta la tine în pat de unul singur împotriva status quo-ului,

cred că da,

ce altceva ar putea să fie razvrătirea mea?”

Tonul poeziilor, ceea ce le ofera substanta stilistica, este cu totul diferit fata de seriozitatea la care predispune de obicei temele abordate. Este un stil nascut din cultura pop a ultimei jumatati de veac, un colaj de referinte din muzica si cinematografie, la care se adauga paralele trasate intre soarta unor imperii antice de mult apuse si situatia Occidentului din prezent, parte de lume care a trecut de apogeu si isi asteapta cuminte sfarsitul istoric. Cea mai buna descriere a acestui stil este oferita de colajul specific fiecarei poezii, o imagine editata care cu greu ar putea intruni elemente mai eterogene: in acelasi tablou se regasesc filosofi celebri, episoade din iconografia crestina, simboluri ale regimurilor comuniste apuse, scene de film devenite legende in cultura populara americana, chiar si personaje din Las Fierbinti; fiecare poem are practic un meme propriu.

Confruntat cu futila alegere din dreapta si stanga, intr-o lume in care stirpea metafizica a raului nu poate fi stinsa de optiunile ideologice ale unei specii condamnate, autorul marturiseste cu candoare:

“și vă indic de pe acum că dreapta nu prea are o academie reală să mă atragă,

plus că tipele cu care doresc eu sa fac sex votează mai mult cu stânga.

În fine,

pare simplu,nu?”

Iata o buna ilustrare a stilului inedit care permite trecerea de la probleme de filosofie politica la fantezii cu iz intelectual. Folosind acelasi ton ludic, in alt poem este imaginata a doua venire a lui Iisus pe taramurile cetatii americane (“Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.”, Apocalipsa 17:5), iar eseistul nostru alterneaza intre ipostaza profetului apocaliptic care biciuieste viciile societatii consumeriste si rolul de Mare Inchizitor hipsteresc al secolului al XXI-lea care Il sfatuieste prieteneste pe Fiul Domnului:

“Așa e studenția în campusurile de prin California,

o știm toți, am trecut prin ea;

și noi am vorbit ca tine în slove

de 150 de caractere

de pe colinele Twitter-ului spre mulțime,

și noi am găsit pe Facebook 12 apostoli

care să ne urmeze până în adâncimile deep web-ului.

Însă după un an, doi

de beție, de instabilitate

mentală, energetică, sexuală și, cel mai important, materială,

am ințeles ceva.

Am priceput cu toții că orașul este pe atât capitală a îngerilor,

cât este și poartă spre întunericul morții.”

In sfarsit, tot ce am spus eu mai sus nu face doi lei. Mai presus de orice, poezia (chiar cea cu o pregnanta latura eseistica) si muzica se gusta, doar mai apoi se recenzeaza, altfel cadem si noi in pacatul Fetei Zodiac proaspat iesita de la Litere:

“Tovarășe poet,

Poezia ta nu e așa cum spune magna carta de pe biroul rectorului!

iar eu am să pășesc îndărăt să îmi șterg urma lirică

de pe podele de lumină din instituția asta a lor.”

#poezie #marius #sichim #fata zodiac

0 notes

loredanaadrianam · 7 years

Text

În ultima vreme se pare că mă confrunt tot mai des cu această veche dilemă a cititorului împătimit: cum pot scrie o recenzie pe măsura cărții pe care am citit-o, în condițiile în care mă încâlcesc în idei și în sentimente? Reprezintă un adevărat efort să-mi croiesc drum prin acest labirint, but alas, voi încerca, fiindcă astăzi vreau neapărat să vă vorbesc despre „O paranteză în timp” de Jeanette Winterson (Humanitas Fiction, Colecția Proiectul Hogarth Shakespeare, 2016)!

Fiind primul roman din seria de reinterpretări ale unor piese de-ale lui Shakespeare, intitulată Hogarth Shakespeare, „O paranteză în timp”/The Gap of Time ia probabil una dintre cele mai ușurele și necomplicate piese ale lui Shakespeare, și anume „Poveste de iarnă”, și dă cu ea de pământ și de toți pereții până când iese o mică bijuterie literară, un veritabil diamant născut sub presiune, țâșnit direct din condeiul lui Jeanette Winterson. Pentru aceia dintre voi care nu sunt familiarizați cu proza ei, vă spun eu, și ar fi bine să notați pe viitor: Jeanette scrie magistral!! Alternând între planul realității, ancorat în cronologie, și planul sufletesc, ce nu cunoaște limitări de timp sau extindere, romanul acestei autoare britanice mi-a pătruns în vene și continuă să mă bântuie ca o fantomă. Poate că nu ar fi trebuit să fiu atât de șocată de profunzimea scriiturii ei, ținând cont că acum câțiva ani am citit „Scris pe trup” și cam aceeași reacție am avut-o, dar nu m-am putut abține! Așa cum uneori întâlnesc cărți slabe sau proaste de-a binelea, și simt o nevoie imperioasă să-mi împărtășesc gândurile și cu altcineva, același lucru se întâmplă și în cazul, mai rar ce-i drept, al cărților cu adevărat bune, care mă ating în colțuri ale sufletului pe care le credeam inexistente sau moarte.

„O paranteză în timp” a reușit să facă acest lucru, ba chiar și mai mult, ținând cont că am avut nevoie de zile întregi ca să-mi adun gândurile într-un mod cât mai coerent posibil și să le aștern aici, pe blog. Probabil șocul a fost cu atât mai mare cu cât mai întâi am citit „Poveste de iarnă”, piesa lui Shakespeare, în original, ca să mă familiarizez cu povestea, iar apoi am trecut la ceva cu adevărat heavy duty, care m-a lăsat uneori fără suflare. Jeanette Winterson are acest simț extraordinar al prozei, și știe exact când să-și pălească cititorul în moalele capului (metaforic, evident!), astfel încât stilul ei unic și mai ales liric să nu fie uitat cu ușurință. De asemenea, ia niște scene din viața de zi cu zi și le întoarce pe toate părțile încât banalul devine fantastic, normalul devine extraordinar, iar cunoscutul devine un hățiș de nepătruns.

Jeanette Winterson

Să nu vă îngrijorați dacă nu ați apucat să citiți „Poveste de iarnă” până acum, fiindcă primele 2-3 pagini ale romanului rezumă într-un mod foarte ușor de înțeles și cuprinzător piesa lui Shakespeare, totul ca voi, cititorii, să vă puteți afunda fără probleme în povestea țesută de Winterson. Însă paralelele încetează aici. Deși autoarea păstrează întrucâtva firul narațiunii din povestea scrisă de Shakespeare, își ia libertatea de a se „juca” după placul inimii cu diverse aspecte ale acesteia. Așa se face că în „O paranteză în timp” relația dintre Leo și Xeno este complicată la puterea 1000, căci aceștia au avut un scurt episod amoros în adolescență, alimentat de atracția ambiguă a lui Leo pentru Xeno și de descoperirea de către Xeno a propriei homosexualități, ceea ce explică într-o foarte mare măsură episoadele de gelozie bolnavă ale lui Leo de mai târziu față de MiMi. În plus, dispariția lui Milo din viețile lor își are rădăcinile, spre deosebire de piesa lui Shakespeare, în comportamentul haotic al părinților, și așa mai departe. Vă mai las și pe voi să descoperiți moduri fabuloase și minunate în care Jeanette Winterson jonglează cu temele și personajele abordate și create de Shakespeare, pentru a oferi prospețime unei povești vechi.

Cu toate acestea, nu pot încheia articolul fără a menționa câteva dintre aspectele mele preferate din acest roman! Au fost foarte multe, însă voi încerca să mă rezum doar la cele mai importante și relevante pentru paralela piesă-roman. În primul rând, personajul meu preferat a rămas în continuare Perdita, fiica „pierdută” a lui Leo și a lui MiMi, despre care Leo credea că este făcută cu Xeno; o fată aproape trecută de adolescență, însă de o candoare și o înțelepciune care îi depășesc cu mult vârsta. Fiind probabil personajul cel mai fidel față de piesă, Perdita m-a impresionat prin spiritul ei liber, prin puterea ei de înțelegere și toleranță, dar mai ales de iertare, precum și prin dragostea față de Zel pe care o lasă să înflorească într-un mod realist și înțelept. Perdita este genul de tânără femeie care știe să trăiască frumos și care își ia viața în piept nu cu neînfricare, ci cu temeri și vulnerabilități, însă fără a clipi. O îmbinare armonioasă a tuturor calităților care ne fac oameni și, probabil, modelul de feminitate pe care Winterson a dorit să-l ofere posterității. Pentru Shakespeare, acesta a fost Hermiona, mama Perditei, însă autoarea britanică a ales să-și concentreze atenția asupra fiicei, asupra prezentului, reușind să distragă atenția de la acea „paranteză în timp”. De la tristețe și regrete masculine, la optimism și căldură feminină.

În al doilea rând, m-am îndrăgostit iremediabil de proza lui Winterson! De o profunzime devastatoare pe alocuri, aceasta m-a făcut să plutesc alene peste paginile acestui roman și mi-a oferit echilibrul perfect între stare sufletească și realitate faptică. Ajunsă la sfârșitul romanului, singura concluzie pe care am putut s-o trag a fost că Winterson a ales vocea Perditei pentru a transmite tot ce a avut mai important de transmis în legătură cu această poveste, alegând să-și încheie cartea într-o notă meditativă și mai melancolică decât felul în care a ales Shakespeare să „lipească” firele rebele ale poveștii. Ce mai, „O paranteză în timp” mi-a încântat simțurile de cititor și va rămâne alături de mine mult timp de acum încolo!

Iar singura mea recomandare sună în felul următor: citiți această carte, sau măcar citiți ceva de Jeanette Winterson! De regrete nu cred că veți avea parte. :)

Calendarul de publicare a reinterpretărilor după Shakespeare

Toate titlurile din seria Hogarth Shakespeare, cu autorii aferenți

***

La final, vă las cu câteva dintre pasajele mele preferate din roman, care vă oferă o mostră a prozei lui Winterson. Sper să vă placă, și până data viitoare, să aveți parte numai de cărți frumoase și interesante!

Recenzie „O paranteză în timp” de Jeanette Winterson

#hogarth #hogarth shakespeare #humanitas fiction #jeanette winterson #o paranteza in timp #recenzie #shakespeare

0 notes