inabusire

[inabusire]

Every man has his secret sorrows which the world knows not; and often times we call a man cold when he is only sad.

― Henry Wadsworth Longfellow

[inabusire]

3/27/24

“I have dreamed of you so often, you are no longer real.”

— Dean Young, from “Robert Desnos (1900-1945),” in Bender: New and Selected Poems (Copper Canyon Press, 2012)

[inabusire]

Și deodată se opri. Neanunțat, pe nesimțite, rostogolirea clipelor se aținti într-un singur punct, ca și cum un aparat fusese scos din priză: exact aceeași ultimă străfulgerare de dinaintea stingerii. Lumea încremeni, în ciuda tuturor profețiilor, tuturor învățăturilor care portretizau sfârșitul - nimeni nu și-a închipuit că astfel se va trage linia. Își amintea ce văzuse de dinainte, presimțirile pe care spiritele bolnăvicios de sensibile le au aproape involuntar, le resimt ca pe-o intoxicație fără să știe ce anume o provoacă și cum să scape. Autobuzul se mișca rapid pe asfalt, spintecând bălțile răzlețe lăsate de ploaie, cu viraje ferme și nonșalante. Stătea pe scaun, undeva pe la mijlocul autobuzului, cu geaca udă lipită de vecinul din stânga, cu geanta trasă aproape de bazin, aproape ținută la piept, încă foarte atent ca umezeala să nu fi pătruns până la laptopul dinăuntru. În față, doi elevi aplecați plini de interes asupra dispozitivelor, tastând frenetic în încercarea de a câștiga vreun joc. Avea senzația, uneori, că nu-i mai înțelege. Că deși a prins mai demult, în adolescență, o perioadă asemănătoare, adulții n-au luat în serios poziția chircită, atenția suprasolicitată de culori, sunete și gesturi. Li s-a părut, probabil, că totul e doar o glumă, păcăliți de mirajul a ceva ce era mult prea frumos ca să fie adevărat. Îi privea absent, obosit să tot analizeze, să se simtă de parcă se împușcă singur în picior sabotându-și liniștea. Își impusese să uite, ca pe un fel de igienă a minții, deși adormea de cel puțin jumătate de an cu sunet de fundal. Când liniștea se așternea, apăreau întrebări, priviri și vorbe pe care și-ar fi dorit să le poată amuți. Și-a întors la un moment dat privirea spre parbriz, în locul în care ștergătoarele se intersectau și ploaia era dată deoparte, concentrându-se pe mișcarea repetitivă - deși mult prea deznădăjduit, deși labil și înfricoșat, avea senzația latentă că, totuși, nu se înșeală. Că e ceva ce nu se potrivește: poate amenințarea viitorului care îți displace, presimțirea unei schimbări iluzorii, a unei noi orchestrații care să ascundă în spatele ei, de fapt, aceleași forme de distrugere. Că oamenii nu realizează spre ce se îndreaptă, iar dacă realizează, se retrag bulversați în bula lor protectivă, insistând să picteze în roz niște pereți arși. Se-ntreba în unele nopți ce mai înseamnă liniștea. De ce e dragostea doar neputință. Cum de-a ajuns să fie atât de greu să păstrezi normalitatea. Dintr-o singură clipire, totul se năruise: nimeni n-a scos niciun geamăt, fără urlete de durere, fără lacrimi și isterii, fără groază și fugă. O lume încremenită, moartă. O lume curată, goală, prăbușită-n golul din care s-a ivit. Un Dumnezeu dezamăgit și frânt, sătul să-și vadă creația autodistrugându-se.

-

Unde-am fost laș, până la urmă? N-am făcut decât să mă atac de unul singur și să tac, să tac, să tac, atunci când aș fi vrut să le sparg țestele prin cuvintele mele. M-am izbit de ei ca de o oglindă, văzându-mi în reflexia lor vicii și slăbiciuni, micșorându-mă până la a fi vag diferențiabil într-o mare de oameni. M-am camuflat din frică, străpuns de durerea singurătății, și-am ciopârțit aripile mele cu ciudă. Am răsucit lumea în jurul meu și-am definit totul prin urechile și ochii mei, prin atingerea fragilă a degetelor mele, căci: "Sfârșitul tău este sfârșitul lumii" și nu pot cunoaște realitatea altfel decât prin prisma minții și-a simțurilor mele.

N-am scris nimic nou, și totuși am fost martorul graniței, așteptând, sperând.

[inabusire]

Trântește ușa - nu vreau să mai aud și să văd roiala dezorganizat-spartă a lumii. Când mutrele lor schițează zâmbete mincinoase, șterge-mi din minte bruma de speranță pe care-o mai aveam și închide-mi ușile sufletului, să nu se bage nimeni peste el cu violența unui animal sălbatic și crud, rănindu-l orbește.

Nu te dor uneori ochii fix din cap, parcă din miezul creierului? Nu-ți ard irișii de tristețe, de vacuitate? Nu ți se strâng mațele pe dinăuntru îmbuibate în otravă? Sunt atât de puține spații care să-ți ofere o clipă de răgaz, să nu te simți strivit de-o mână invizibilă, de-un ceas care ticăie răbdător, măsurând cu o precizie tiranică scurgerea timpului.

Ce-am vrut să zic?

Că în majoritatea timpului nu mă simt bine cu felul plin de răceală în care trăiesc.

[inabusire]

- La ce te gândești?

- Mm... Că îmi amintesc de tine în răspăr, cu forța galeșă a unei amintiri atât de vechi, arsă pe margini, ștearsă de timp. Îmi amintesc nopțile, în special. Timpul nostru, ora la care nu ne știa nimeni, răsăriturile prinse împreună, destăinuirile...

- Iar te gândești la asta? Îți lipsește intensitatea, nu-i așa? Să contezi...

- Am schimbat atât de multe persoane de-atunci, fie că au fost ieșiri, fie doar câteva conversații. Nimeni nu m-a mai atins ca atunci, în modul ăla, genul de amprentă pe care i-o lași altuia pe suflet, să rămână întipărită, să crească cu și prin ea.

Mă tot gândesc vag, fără să mai dau vreo importanță gândurilor; îmi zboară privirea înspre ceva aleatoriu și rămân suspendată, ca și cum nu-mi mai realizez nici locul, nici timpul, ci doar distanța dintre 2 intervale.

- Uită-mă.

[inabusire]

Not much touches us, but we long to be touched. We lie awake at night willing the darkness to part and show us a vision.

Jeanette Winterson, from The Passion

[inabusire]

One Art

by Elizabeth Bishop

The art of losing isn’t hard to master; so many things seem filled with the intent to be lost that their loss is no disaster,

Lose something every day. Accept the fluster of lost door keys, the hour badly spent. The art of losing isn’t hard to master.

Then practice losing farther, losing faster: places, and names, and where it was you meant to travel. None of these will bring disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or next-to-last, of three beloved houses went. The art of losing isn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster, some realms I owned, two rivers, a continent. I miss them, but it wasn’t a disaster.

— Even losing you (the joking voice, a gesture I love) I shan’t have lied. It’s evident the art of losing’s not too hard to master though it may look like (Write it!) a disaster.

[inabusire]

La mariée était en noir (1968)

[inabusire]

- La ce te gândești în noapte, când rămâi singură?

- Am început să scriu sub formă de dialoguri doar ca să pară că m-ascultă cineva. E ceva din aerul vremurilor noastre care emană un damf bolnăvicios, ceva ce oamenii sensibili resimt dureros. Îmi e greu să-mi păstrez mințile. Mă simt dată peste cap, răsturnată, stingherită-n locuri în care nimeni nu m-așteaptă, încercând să mă mint că negrul e alb. Niciodată n-am avut o singură nuanță, iar ce lor li s-a părut definitoriu, îmbrățișând prejudecățile, mie mi s-a părut a fi doar o altă fațetă.

- Erau niște versuri... "Sunt o grenadă eficientă/ Te poți autodistruge cu ea sau arunca în aer lumea asta dementă." Încă n-ai învățat să te aperi?

- Nu știu ce să fac cu lucrurile bune din mine. Nu știu cum să mușc, să lupt; sunt agresivă și sfidătoare, dar e doar o atitudine ce răsare în clipe ultime, ca un fel de reflex extrem de respingere.

Dă-mi putere, Doamne, să nu uit gustul adevărului, să nu confund ceea ce este cu ceea ce pare și nu-mi orbi ochii oricât de tare mi-aș dori să pot să nu văd. Limpezește-mi mintea în clipele în care disper și simt nevoia căderii; nu mă lăsa pradă urii, fiindcă știu că-i asemeni unei găuri fără fund. Ajută-mă să rămân ceea ce sunt și să nu-mi mai doresc să mă pot anula, să dispar ca și cum n-aș fi fost, să șterg urmele mele pe care-am călcat plângând, privind cum toate pică. Când noaptea mușcă din carne, alină-mă. Am uitat că suntem suflete. În zilele de-acum, nimic nu mai are însemnătate; ne sărutăm pătimaș încercând s-ascundem nimicul din noi, să ignorăm prin plăcere sunetul pustiu din vintrele noastre.

[inabusire]

Îmi lipsesc orizontul tău, scăpările tale, fricile tale subjugate, ochii tăi ațintiți.

Îmi lipsesc eu mie, să fiu mai vie, mai altfel, nu atât de devorată de neîmpliniri și neajunsuri;

.

E atât de vie uneori, în mine, pornirea animalică care-mi cere sânge și sfâșiere. E atât de aprigă dorința. Trăiesc învăluită de himere. Mă hrănesc din iluzii și senzații.

Există o eu ce răcnește după noi experiențe, după noi gusturi, dar pare că sunt condamnată să trăiesc același tip de rană, să jinduiesc aceeași durere.

.

Și ochii-s blegi, m-aplec mergând - nu știu când am uitat ce rost mai are să încerci, ce-l înalță pe om, ce fel e zâmbetul curat, nestăvilit. Te tot întrebi, privind în gol, unde-i culoarea unor clipe, de ce-ți zvâcnesc rănile, de ce te roade frica... nu mai e vorba despre unde să pleci, ce zări noi s-atingi, ci cum s-aprinzi bezna din tine.

.

Să nu uit. Și când mă năpădește, să pot privi spre mine, să mă pot ierta; să recunosc că mi-e frică, că trupul meu strânge în cutele lui grămezi de suferință. Îmi lipsește asumarea, că trebuie să frângi un lucru-n două și să mergi mai departe, să-ndrăznești să accepți că sunt lucruri pe care... și tu le-ai vrut.

[inabusire]

Avea obișnuința să scruteze detaliile care întotdeauna trădau mândrii și frici. Timorată, se retrăgea în penumbră, obsedată să privească și să înțeleagă ce anume ascunde fiecare sub pâcla de ipotetică perfecțiune. Cu timpul, începuse să sesizeze impostura, să simtă atunci când ideile unora nu erau ideile lor, ci o mediocră reciclare a unor articole și cărți citite, să vadă frustrările celorlalți proiectate în gesturi reci, insensibile, în drămuirea blândeții; părea că fiecare se ascunde de ceilalți și de sine, iar în creierii nopții nimeni nu recunoaștea evidențele - oamenii adormeau și se trezeau cu aceeași iluzorie vanitate ce-i urnea din loc: ei aveau un scop, existența lor nu putea fi neimportantă, ar fi fost o maximă indolență a unui zeu să le insufle viață și-apoi să-i lase slobozi. Dacă-i dezbrăcai de senzația că ei înseamnă ceva, rămâneau doar niște ființe rahitice, dezorientate și agresive, obsedate să îngurgiteze cât mai multe iluzii dătătoare de liniște. S-a obișnuit să nu trăiască prin ea, să nu se simtă reală, să se refugieze în spații mentale în care trăia oroare controlată, testând limitele minții tulburi care nu rareori parcă se scurtcircuita, refuzând să mai proiecteze orice fel de imagine. În genul acela de clipe parcă s-ar fi scurs energia ei vitală printr-un canal de deșeuri, în urmă rămânând o carcasă văduvită de forțele ei, cu suflu anemic și privire tălâmbă - nimic n-o străpungea îndeajuns de tare încât să simtă iarăși.

E un prag pe care simți la un moment dat, în viață, că nu poți să-l treci. Că e ceva ce nu înțelegi. Că ajungi să strângi în jurul tău visuri și imagini adolescentine, speranțe și gesturi, așteptări și sacrificii, că le-așezi la picioarele tale și-ncepi să realizezi că nu mai ai ce face cu ele. Că ceva trebuie redesenat, reinventat, că pe harta minții tale trebuie s-apară noi puncte și noi idei - și totuși ele nu se ivesc. Că nu mai știi unde-ar trebui să-ți găsești noua hrană, inspirația, de-unde s-astâmperi o sete chinuitoare, o imperioasă nevoie de redresare.

[inabusire]

— Fyodor Dostoevsky, from “Notes from Underground”, tr. by R. Pevear and L.Volokhonsky

[inabusire]

- Vezi? Asta e ceea ce putem avea, asta e ceea ce putem face. Din lăstarii vieții lumea a sluțit pân' au rămas doar niște haragi goi, de pe care frunzele se dezlipesc cu resemnare. Te încăpățânezi să vrei un absolut pe care nu-l meriți; nu ai curajul să ți-l croiești și chiar mai rău: pare că intenționezi să-l renegi deși observi că greșești și că fix necredința ta îți taie orice elan.

- Am încercat și din toate încercările-am văzut că ele converg spre același punct: efortul de a readuce la viață ceva ostenit, frânt, care gâfâie spășit.

- Ce aștepți tu sunt povești. Povești calde spuse sub palme tandre, care să te mintă, să-ți promită. Realitatea e sânge, lacrimă, ban pătat, rânjet strâmb, sardonic și crud. Tot realitatea, însă, e privirea mamei, gustul mâncării calde, gândul că nu vor mai fi, gând ce te face să-i strângi în brațe până li se taie răsuflarea, să oprești timpul în loc, cerându-i să-i cruțe. Tot realitate e și sunetul pământului aruncat peste sicriu, și crucea înfiptă în pământul alunecos. E aproape inadmisibil, dacă stai să te gândești, că asta ar putea fi totul.

- Și nu e? Nu e? Iar dacă nu e... asta, totuși, nu ne ajută cu nimic... Ce amar e zâmbetul omului care își distruge singur, tainic, speranța.

[inabusire]

- Cum te simți?

- Adiere geroasă de vânt într-o dimineață goală, tristă.

- Ce-ai vrea să spui?

- Că nu mai găsesc nimic care să merite să fie exprimat; trântesc ușa resemnată, absentă.

- Ce te tulbură?

- Nimic. Zac, privesc.

- Ce vezi?

- Regret și dor. Căutând dragoste, m-am trezit hălăduind prin pustiu.

- Cât de adânc e golul?

- Ca și cum ar fi existat dintotdeauna.

[inabusire]

Kōtarō Takamura, tr. by Hiroaki Sato, from Chieko & Other Poems; "Black Cat,"

[inabusire]

Emil Cioran, The New Gods

[inabusire]

Mă întreb ce-a rămas din mine. Sunet de pași ridicați pe vârfuri pe-o podea goală, lustruită. Privire absentă pe geam, cercetând cerul în căutarea stelelor, absorbită de gaura lumii. Masa goală, așteptând căni ciocnite și pachete de țigări aruncate întâmplător. Treci prin viață lăsând în urmă gesturi, vorbe, trăiri irepetabile. Și nici nu mi-e dor. Le evoc absentă, plictisită, uitând pe zi ce trece gustul și culoarea unor zile, simțind iarăși că nu e cale de întoarcere, că sunt lucruri în urma c��rora e imposibil să mai fii ce-ai fost. Și poate... e bine.