#BOGDAN VODĂ | Explore Tumblr Posts and Blogs

bartholomaus · 2 years

Text

«...referitor la originea catolicilor din Râmnic, Pavel Chihaia îi vede colonizaţi în urma celor din Câmpulung şi a celor de la Argeş, contemporani cu cei din Târgovişte, adică la începutul veacului al XV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. (102)Faptul că saşii râmniceni apar atestaţi documentar la sfârşitul veacului al XlV-lea, prin Bars (Bartolomeus) şi Mădrăcica (maghiarul madâr = pasăre), consemnaţi în hrisovul cu privilegii pe care acelaşi domn îl dă Coziei la 4 septembrie 1389 (103), ne determină să credem că procesul de colonizare al saşilor începe cu mult înaintea domniei acestui voievod. La 1780, catolicul Bonaventura Andreiani din Câmpulung socoteşte saşii râmniceni ca aduşi de soţia Margareta a legendarului Negru Vodă (104). în realitate, procesul cunoaşte mai multe etape, începând în a doua jumătate a veacului al XlII-lea şi încheindu-se la mijlocul celui de-al XlV-lea.Colonizaţi la Râmnic, saşii nu au beneficiat de privilegii speciale din partea domniei, ci li s-a recunoscut statutul de cetăţeni egali cu localnicii. Ei au fost de la început consideraţi „în rândul oamenilor ţării“, plătind dăjdii, având aceleaşi drep¬turi economice şi politice (105). Saşii râmniceni se ocupau cu practicarea meşteşugurilor şi a negoţului. La 16 septembrie 1440, când Vlad Dracul întăreşte lui Dorotei ieromonah un loc la Licura şi şase vii, se aminteşte că una dintre vii a fost cumpărată de la „Laslău (Laszlo? - notă B.-O.) prim meşter" (106). Radu cel Frumos şi sfatul pârgarilor de la Râmnic scriu la 13 iulie 1468 sibienilor, recomandându-l acestora pe sasul Benedict. (107)Alături de negustorii locali, saşii se aflau în comerţ cu Transilvania, asemenea lui Bogdan Hancov, pe care îl găsim atestat documentar (108). Alţi negustori pe care îi găsim citaţi sub un singur nume - Andreas, Iacob, Demeter, Istvan etc. - importau de la Sibiu şi Braşov cuţite, funii, coase, şei, pălării, piele ş.a. (109). Este perioada în care Radu cel Mare se plânge că sibienii nu şi-au plătit datoriile faţă de râmniceni (110). În documentele interne saşii sunt citaţi sporadic: Gheorghe şi Paul Sasul (doi fraţi) la 26 decembrie 1611 (111), pentru ca trei ani mai târziu, la 13 noiembrie 1613, Gheorghe să apară şi sub numele Gheorghe Ungurul (cel venit de dincolo de munţi - n. B.-O.). (112)Timpul îndelungat de convieţuire a făcut ca între cele două comunităţi locuitoare ale oraşului să nu existe animozităţi, grupul săsesc integrându-se treptat, singura deosebire rămânând cea de ordin religios.Acest proces s-a realizat fie prin trecerea la ortodoxism a saşilor, fie prin căsătorii. La 1640, episcopul catolic al Sofiei, Petrus Deodatus Baksiae scrie că pe vremuri catolicii râmniceni erau mulţi şi aveau şi biserică, dar pe vremea episcopului de Valachia Andrea Bogoslavich <1611-1616> mulţi au trecut la ortodoxism, sub motivul că acest episcop îi impusese la o contribuţie. (113)Franciscanul Laţco se căsătoreşte cu râmniceanca Stanca, care la 1664 vinde arhimandritului Vasile o ogradă sub Cetate, cumpărată de la Stanciu Sarchiz din Bujoreni (114). Douăzeci de ani mai târziu, „Jupan Laţco den Râmnic” donează locul amintit schitului de la Cetăţuia (115). Un veac mai târziu, Antonie Nicolantin chiprovicean românizat îşi căsătoreşte fiica Stănuţa - dându-i o frumoasă avere - cu Ştefan Papistaşu. (116)Beneficiari ai unor danii domneşti şi mai apoi prin cumpărări de sălişti, vetre de case, case, vii şi pomet franciscanii râmniceni ajung de-a lungul timpurilor stăpâni ai unor întinse averi în vatra oraşului şi în împrejurimi. (117)Numărul familiilor de catolici la Râmnic a fost în jur de 20-25; atât Giovanni Botero (1540-1617) (118), cât şi Jeronim Arsengo (? - 1610) (119), spun că oraşul avea 20 case de catolici cu 180 suflete (!). Ei declară că aceştia duceau lipsă de preot catolic, servindu-se de unul luteran. În prima jumătate a veacului XVII, catolicii aveau preot, ne-o spun două documente, unul din 15 mai 1632, când egumenul Coziei - Dionisie - şi câţiva localnici hotărnicesc proprietăţile mănăstirii în oraş aflate alături cu „popa săsescul” (120), locuri cu care acelaşi preot era vecin şi la 10 decembrie 1657. (121)Cu aprobarea domniei, saşii râmniceni şi-au construit o clădire pentru întâlnire şi un oratoriu, cu funcţie de capelă pentru oficierea slujbelor (122). Cu timpul, această capelă a început să se deterioreze, pentru că la 1652 franciscanul Maria Spera de Narni vede biserica ruinată şi săracă (123), iar mai târziu Gabrielis Manèiæ (Thomassy) vede numai zidurile şi se plânge şi de lipsa preotului (124). La 1673, capela se afla într-un grad înaintat de distrugere (125).Cucerirea Belgradului la 1688 de către generalul austriac Ludovic von Baden, şi sub aţâţarea iscoadelor imperiale, a făcut ca în colonia catolică de la Chiprovaţ să izbucnească răscoala condusă de George Peiacovici. Vizirul Küprili Mustafa Paşa înăbuşi răscoala în sânge, dărâmă oraşul, iar pe catolici îi alungă (126). Răsculaţii trec Dunărea în Ţara Românească, unde Constantin Brâncoveanu îi colonizează în Oltenia şi le acordă privilegii (127). Ei nu au influenţat cu nimic organizarea vieţii urbane a oraşului. Beneficiari ai privilegiilor acordate de domnie, ei au investit banii în activitatea comercială, întrucât sfera agricol-meşteşugărească era deţinută în totalitate de localnici, preţul pământului fiind destul de ridicat. La început localnicii i-au primit cu ostilitate, pentru că la 11 iunie 1698 călugării observanţi din oraşele Olteniei - în care au fost colonizaţi chiproviceni - se plâng că nu pot trăi de pe urma credincioşilor ortodocşi (128).La începutul veacului al XVIII-lea, colonia catolică de la Râmnic devine o reprezentantă a politicii austriece de înaintare la sud de Carpaţi (129). În timpul stăpânirii habsburgilor asupra Olteniei, catolicii se bucurau de acelaşi regim ca şi negustorii companişti din Transilvania. La 1719 se aflau la Râmnic 46 de familii catolici chiproviceni (la care se adăugau saşii din oraş), iar la Brădiceni-Gorj - un număr de 36 de familii (130). Ei beneficiau de toate drepturile jurisdicţiei feudale: aveau proprietăţi mobiliare şi imobiliare (case, grădini, vii, livezi, ogoare, prăvălii etc.), dreptul de a construi mănăstiri, şcoli, de a ţine târg săptămânal (marţi) şi unul anual de cinci zile la Sfânta Maria (131). La începuturi au avut conducere proprie, în frunte cu un căpitan, ajutat de un jude, juraţi şi un paroh. Actele companiei erau întărite cu pecetea comunităţii, reprezentată printr-o cruce (132). După reîntregirea Olteniei cu Ţara Românească, caracterul strict organizatoric se atenuează, cuprinzându-i treptat - din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea - şi pe ceilalţi localnici.În ultimul deceniu al veacului al XVII-lea şi în primul al celui următor, catolicii au făcut repetate încercări pentru zidirea unei biserici - sau rezidirea celei vechi - şi recunoaşterea statutului juridic al acesteia. Episcopul Ilarion al Râmnicului Noul Severin <30 iunie 1693 — 16 martie 1705> consimte ca aceştia să-şi construiască o capelă nouă la Râmnic. Această aprobare a atras asupra sa o drastică sancţiune dată de Mitropolia Ţării Româneşti cu acordul Domniei, prin scoaterea din scaun şi trimiterea la mănăstire (133). Dintre cele cinci motive ale caterisirii lui Ilarion primele două se refereau la relaţiile sale cu catolicii din oraş: 1) a consimţit ca adoratorii papei să-şi construiască biserică la Râmnic şi 2) a consimţit catolicilor să-şi îngroape morţii în cimitirul ortodox (134). Sancţiunea acordată lui Ilarion rămâne un exemplu pentru generaţiile viitoare. La 3 aprilie 1794, când preotul catolic Stiema cere pentru catolicii craioveni aprobarea să-şi construiască o capelă, mitropolitul Dositheiu Filitis îi scrie domnului (Alexandru Moruzi) că „în condica Sfintei Mitropolii se află scris caterisit al unui Ilarion ce au fost episcop la Râmnic, în zilele răposatului Constantin Brâncoveanu şi cea dintâi greşeală se vede că au fost, pentru că a dat voie catolicilor de şi-au făcut biserică la Râmnic“ (135).În dorinţa de a-şi ridica o biserică în locul capelei, catolicii cumpără de la „Radu i brat Dima“ un loc pe care se va ridica „temelia bisericii Bărăţiei“ (136).Beneficiind de situaţia favorabilă creată de administraţia austriacă asupra Olteniei, în 1717 „pater Gregorius“ roagă comisarul general al provinciei să ridice acest sfânt lăcaş la rangul de mănăstire (137), pentru a putea zidi biserica necesară.Răspunzând rugăminţii lui „pater Gregorius“, administraţia austriacă dă aprobarea necesară, pentru că în anii 1722-1723 este zidită Bărăţia catolică din oraş (138), bineînţeles şi cu sprijinul material al noilor stăpâni. Dintr-un raport din secolul al XVIII-lea (139), aflăm însă că înainte de 1722-23 - când a început construirea bisericii - a existat pe acelaşi loc o clădire a franciscanilor şi un oratoriu pentru oficierea slujbelor. Cade cu această ocazie orice ipoteză privind originile catolice ale bisericii Sf. Dumitru.Zidirea bisericii din Râmnic făcea parte din planurile de expansiune ale austriecilor la sud de Carpaţi, care intenţionau să ridice cât mai multe biserici catolice, să înfiinţeze şcoli germano-latine şi un seminar pentru pregătirea preoţilor şi să orânduiască un episcop la Râmnic (140). În 1731, când austriacul Johann Weiss cunoaşte oraşul, în desenul făcut acestuia, dintre cele patru biserici reprezentate cea a franciscanilor este înaltă şi spaţioasă, având o clopotniţă cu trei etaje şi câte o fereastră in fiecare parte a etajului (141). Această mănăstire domina platoul central al oraşului.Între râmnicenii ortodocşi şi catolicii oraşului începe o puternică dispută pentru întâietate economică, caracterizată la începutul veacului al XVIII-lea prin repetate procese pentru pământ, vii, pomet, case etc. La 20 martie 1718, Barbu Brăiloiu biv vel serdar vine la Râmnic din însărcinarea administraţiei chesariceşti, pentru a judeca procesul dintre Antonie Baratul (egumenul bisericii catolice) şi Chirca ceauşu şi fraţii săi - Mihai şi Voicu -, feciorii Pătrului Hulubescu, pentru „o vie din dealul Troianului şi cu partea ei de sălişte“, vie pusă zălog de Tudosie Olănescu drept 250 de taleri la Băraţi; trecând ziua şi neîntorcând banii, Hulubeştii cer dreptul de a o răscumpăra ca unii care o vânduseră la început lui Tudosie Olănescu (142). Nu cunoaştem rezultatul acestui proces, dar la 24 martie 1719 mănăstirea franciscană, prin egumenul său Antonie Marstaller, cumpără casele lui Tudosie Olănescu din Râmnic, zălogite de fraţii Hulubeşti, cu 60 de taleri (143). Alte case - zidite de ei - împreună cu ale lui Tudosie Olănescu - vor deveni hanul mănăstirii, sursă sigură şi permanentă de venituri.Catolicii se bucurau de un respect deosebit în cadrul vieţii sociale râmnicene. La 20 iunie 1702, Lazăr Chiproviceanu cumpără de Ia Stan tabacul o livadă în valea Jaga144, pentru ca Gheorghe Lamboviţ („din compania bulgarilor") să-şi pună pecetea pe actul de hotărnicie în urma disputei dintre mănăstirea Cozia şi Schitul Iezer (22 septembrie 1708) (145). În 1723 (28 iunie) apar ca martori într-un act pe care arhimandritul Petronie al Segarcei îl dă vătafului Bratu, pentru o moară pe apa Râmnicului, saşii Antonius Gunghrih şi Carol Maier (146). Joţa (Joiţa) feciorul Iovei Iovepalin vinde Ia 26 aprilie 1732 mănăstirii catolice o casă cu 55 florini nemţeşti, document semnat de mai mulţi negustori chiproviceni (147).În tendinţa lor de expansiune economică adeseori franciscanii se lovesc de opoziţia localnicilor. În spiritul unor privilegii mai vechi ei solicită ajutorul domniei, care la rându-i - prin oamenii săi - cere dreaptă judecată. La 15 martie 1759, Constantin Dudescu vel vornic şi Constantin Brâncoveanu vel logofet judecă pe băraţii franciscani cu Macarie călugărul (pe mirenie popa Manta) pentru 15 răzoare de vie în dealul Tatomirului (148).Beneficiind de calităţile organizatorice ale lui Anton Marstaller, într-un timp relativ scurt Bărăţia reuşeşte să aibă în vatra oraşului 15 răzoare de vie, pe care alături de un şopron mare şi un bordeiaş mic în pământ (unde şedea vierul) şi-a făcut pivniţă de piatră boltită, asupra căreia a ridicat case (149). Prestigiul moral şi politic de care se bucura egumenul franciscan îl determină pe judeţul oraşului - Bratu - să-l ia drept martor alături de alţi 23 de cetăţeni în procesul său cu mănăstirea Govora, pentru un vad de moară la apa Râmnicului, document în care Anton Marstaller întăreşte semnătura cu pecetea sa (ovală în ceară roşie, în scut cu un cabrat) (150).Mulţi saşi ocupau funcţii în administraţia de stat; astfel, Antonie Marstaller apare cu titlul de „vornic", iar Necula Neamţul ca pitar (151). Ultimul cumpără de la popa Preda ot Cheia două răzoare de vie în dealul Licurei (152).Autoritatea morală a celor vârstnici este luată drept garanţie (ca martori) în procesele locale; sasul Calapanci, „om în vârstă de 80 de ani“, apare ca martor la 22 octombrie 1736, cu ocazia disputei dintre Bratul judeţ şi mănăstirea Govora (153).Urmaşul lui Antonie Marstaller în funcţia de egumen al Bărăţiei catolice este Pater Ludovicus „guardianus“, care la 13 martie 1780 se judecă cu Maria Ogaz, soţia lui Petru Bacon, pentru o vie rămasă de la fostul ei bărbat - acum decedat - Ogaz Armeanul (154); în 1781 comandă Casei Hagi Pop din Sibiu 25.000 de cuie pentru acoperirea bisericii catolice (155), iar la 1 aprilie 1783 semnează un zapis cu Constantin Socoteanu pentru o vânzare mai veche făcută de fostul egumen şi episcopul Grigorie Socoteanu (156).Mărfurile produse la Râmnic sau cele aduse din import de negustorii saşi erau desfăcute în mai multe băcănii, aparţinând fie bărăţiei, fie particularilor. Băcăniile Bărăţiei constituiau „magazinul de lângă baltă“ (157). Rentabilitatea vieţii negustoreşti îl determină pe Vasile egumenul să cumpere spre sfârşitul veacului, de la Radu Budur, un loc pentru a face o prăvălie (158).Spre sfârşitul veacului, în condiţiile în care tot mai mulţi catolici trec la ortodoxism, prosperitatea mănăstirii decade. În urma repetatelor jalbe, Mihai Şuţu întăreşte carte de privilegii la 9 iunie 1792 (159) şi 28 august 1793 (160) catolicilor „care s-au îndeletnicit cu dreaptă muncă şi hrană a neguţătoriilor de şi-au făcut un lăcaş de închinăciune", dându-le „să aibă a ţinea patru oameni aduşi din străinătate, să aibă a scuti ale bisericii bucate, de oierit una sută cinci zeci, de dijmărit litre două sute, să aibă a ţinea un vieru la viile bisericii" etc. Aceleaşi privilegii sunt reîntărite de Alexandru Ipsilanti la 25 octombrie 1797 (161) şi de Gheorghe Hangerli la 10 iulie 1798 (162).Spre sfârşitul veacului, procesul de integrare a celor două comunităţi - ortodoxe şi catolice - este aproape încheiat...» ***Sursa: Nicolae Bănică-Ologu / «Veacul de aur al Râmnicului»/ Evoluția comunității catolice», de astăzi în online - cu toate sursele bibliografice - la https://www.istorielocala.ro/.../2000-r%C3%A2mnicu-v%C3... Imaginea pe care o utilizăm în colaj reprezintă «Biserica sfintită în cinstea Sfântului Anton de Padova, în anul 1730/ Hram Sfântului Anton de Padova» - și este de pe pagina «Parohia Romano - Catolică Biserica Sfântul Anton - Râmnicu Vâlcea» - https://www.facebook.com/romanocatolicasfantonvalcea

pagina salvata: https://web.archive.org/web/20220210194456/https://www.istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/2000-r%C3%A2mnicu-v%C3%A2lcea-evolu%C8%9Bia-comunit%C4%83%C8%9Bii-catolice.html

0 notes

officialromaniantranslatiuni · 6 years

Note

HELP HELP HELP CE SE INTAMPLA IN FRATII JDERI

UCENICIA LUI IONUŢ

Capitolul I

Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul de la Hristos 1469 şi despre o istorisire a lui Nechifor Căliman, starostele vânătorilor domneşti

Suntem într‑o „luminată zi de mai a anului 1469”, la hramul mănăstirii Neamţu, când mulţimea de credincioşi află vestea sosirii lui Ştefan‑Vodă, ceea ce provoacă în rândul poporenilor reacţii paradoxale: „Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se întâmple! Au să se işte puhoaie, , are să se reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război!”, socoteau ei.

Printre cei sosiţi la hram se află şi „un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii.”: Ionuţ Jder. Era feciorul comisului Manole Păr‑Negru, căruia lumea îi spunea Jder, „făcut nu se ştie când şi cum, nu în casa lui ci, după feleşagul cucului, în cuib străin. După ce s‑a ridicat în vârsta asta, l‑a dus între ceilalţi feciori ai lui legiuiţi.”, mărturisind soţiei, jupâneasa Ilisafta, tot adevărul; „Altfel Jderul cel mititel, plăcând tuturora, îi place şi ei.”.

Acolo se mai află şi „Nechifor Căliman, starostele vânătorilor de sub Cetate […] cunoscut om al lui Vodă. Fusese cunoscut slujitor şi al răposatului Bogdan‑Vodă. Era un moşneag uscat şi dârz, cu mustăţile răsucite din frânghii şi noduri.” căci, explică el celor care vor să afle cu ce pricină soseşte domnitorul, Ştefan‑Vodă îi fixase acolo soroc de judecată, în pricina unor pământuri care îi fuseseră luate pe nedrept de către vecini. Răpirea de pământuri se întâmplase după uciderea lui Bogdan‑Vodă, tatăl lui Ştefan – de către Petru Aron‑Vodă, în urma unei capcane pe care acesta o întinsese victimei sale –, pe când starostele Căliman îl însoţise în exil pe tânărul Ştefan.

Întârzierea de până atunci a rostirii verdictului în pricina pământurilor sale se datorase, motivează starostele, repetând cuvintele domnitorului, „războiului” pe care acesta îl pornise, necesităţii de a‑l câştiga: „– Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zâmbind cătră mine şi privindu‑mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul. Aşa că eu bat război cu acei stăpâni care ţi‑au răpit ocina ta.”.

La întoarcerea din pribegie, Căliman găsise acasă şi „spor un prunc străin”, pe lângă pământurile împuţinate: era copil din flori, explică starostele ascultătorilor săi, fiul unei surori a soţiei lui, o mamă stinsă din viaţă la puţină vreme după naştere, şi a comisului Manole Păr‑Negru. Copilul, Ionuţ Jder, a fost crescut în casa starostele Căliman până când s‑a făcut flăcău, apoi dus tatălui.

Capitolul II

Aici se arată un voievod mare şi un Jder mititel

La Mănăstirea Neamţu se află călugăr şi „cuviosul ieromonah Nicodim”, frate după trup cu Ionuţ, pe numele său de mirean, Nicoară Păr‑Negru. Avea şi el „pe obraz, sub coada pleoapei stângi, acel semn oval, cât ai pune degetul cel mare, împodobit cu păr de culoarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul şi, după el, toţi feciorii domniei‑sale, în număr de cinci.”.

Pe călugărul Nicodim îl vizitează în acea sfântă zi a hramului Ionuţ (căruia fratele său trupesc „Îi da din când în când învăţături, spunându‑i câteva vorbe înţelepte, la care mezinul râdea. N’avea de unde‑l prinde şi ce‑i face. Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.”) spre a participa împreună la întâlnirea obştei cu domnitorul. A cărui prezenţă domină mulţimile – „Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul primăverii. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.” –, şi care, înfăţişând tuturor sabia sa în formă de cruce, ridicată în semn de binecuvântare şi putere, făgăduieşte dreptate, să apere legea creştină şi rânduielile pământului.

După slujba religioasă, starostele Căliman primeşte înscrisurile care îi fac dreptate, restituindu‑se pământurile, iar la masa domnească este poftit şi Ionuţ, spre a‑i încredinţa vodă sarcina de slujitor şi prieten al fiului său, Alexăndrel, de aceeaşi vârstă cu mezinul Jderilor.

Domnitorul îl poftise şi pe Nicodim, căruia îi cere să‑i tălmăcească din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, ceea ce acesta şi face, referindu‑se la imaginea luptătorului pe cal alb ce se împotriveşte Antichristului: „Vine vremea ca luptătorul să cheme pe Domnii pământului întru prigonirea fiarei care s‑a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele de frunte; şi zece coarne, adică înfruntarea celor zece porunci. E scris ca luptătorul pe cal alb s‑o întâmpine şi s‑o lovească, vărsându‑i spurcăciunea sângelui.”. Un mod de a spune că Moldova condusă de Ştefan va intra în război cu oştile sultanului turc Mahomed (Mehmet), interpretăm noi interpretarea personajului.

Capitolul III

Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile

De la feciorul domnesc, Alexăndrel („Era în figura cu mustăcioară bălaie ceva neliniştit şi nesigur.”, notează autorul), cu care se legase frate de cruce, Ionuţ află o mare taină a acestuia: se îndrăgostise de jupâniţa Nasta, fiică de boieri de la Ionăşeni. Cum iubita sa fusese plecată la rudele din Polonia, de unde se întorsese de curând, Alexăndrel voia să o vadă, socotind însă că nu ar putea merge fără voia Domnitorului. În sufletul său nu acceptă însă interdicţiile puse asupra lui, după cum se mărturiseşte prietenului şi fratelui de cruce, Ionuţ Jder: „Eu sunt ţinut de rânduielile Domniei. Căci, pe cât spune măria sa, viaţa noastră e una şi a oamenilor de rând alta. Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră. Eu nu cred asta.”. O părere cu care Ionuţ se arată întru totul de acord: „– Nici eu nu cred, măria ta, că poate fi asemenea rânduială. Mânzilor le e dată fuga; feciorilor ca noi dragostea. Eu zic să ne ducem.”.

Capitolul IV

Se vădesc şi alte cusururi ale prietinului nostru Ionuţ

Are loc, în cetăţuia mănăstirii, judecata domnească, în diferite pricini care se înfăţişau lui Vodă, şi lumea simte că se află sub o putere ce stăpâneşte drept şi natura, nu doar pe oameni: „De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s‑au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau paşnice.”.

Înainte de a se întoarce la Timiş, Ionuţ este întrebat de către Nicodim dacă Alexăndrel i‑a făcut confesiuni, dar flăcăul neagă, deoarece jurase fratelui său de cruce că va păstra secretul. Bănuind însă adevărul, Nicodim îl avertizează pe mezin asupra primejdiei în care se află („Dacă se întâmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa Domnul. În Alexăndrel‑Vodă are măria sa nădejdea moştenirii la Domni.”) şi motivează: „Fiind şi părintele său aplecat spre partea femeiască, la Alexăndrel slăbiciunea e şi mai mare, pentru că n‑are în el alte puteri ca să‑l înfrâneze. Bune sunt toate ale vieţii, dar cu măsură. El se poate duce într‑o asemenea nebunie cu capu‑n jos ca într‑o prăpastie, pe când părintele său caută intrările şi ieşirile cu chibzuinţă, stăpânind ce‑i place.”.

Ionuţ Păr‑Negru, după ce ascultă sfaturile fratelui său găseşte, pe drumul către casă, prilejul de a face o boacănă, vorbind, la un popas de noapte cu vin şi femei slobode în mângâieri, unui necunoscut ce îl trage de limbă. Vorbind anume despre Catalan, armăsarul spaniol din care se trag caii folosiţi de Vodă în bătălii şi care duc necontenit noroc acestuia, spun oamenii. A mărturisit şi despre faptul că armăsarul este la Timiş, despre felul cum îl păzesc Simion Jder, fratele cel mare al lui Ionuţ şi patru slujitori de la herghelie.

Capitolul V

În care se înfăţişează comisul Manole Jder şi mai cu samă dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia

Comisoaia Ilisafta reaminteşte soţului său, comisul Manole Păr‑Negru, împrejurările în care s‑a călugărit Nicoară, sub numele Nicodim: el şi fratele său Simion se îndrăgostiseră, fără să ştie unul de altul, de aceeaşi femeie, o grecoaică, Sofia, căreia, comentează Ilisafta, „Nu i‑a plăcut numai un boier tânăr al măriei sale; i‑au plăcut doi. În zilele de frupt primea pe unul, în zilele de post pe altul.”. Până când cei doi s‑au văzut din întâmplare, noaptea, lângă casa grecoaicei, nu s‑au cunoscut, au tras săbiile şi au început să se lupte, când un strigăt al lui Simion, rănit, l‑a făcut pe Nicoară să‑şi recunoască fratele. Şi femeia socoteşte că „Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine este vinovat, – căci acela este cap şi început – pentru acele nebunii pătimeşte mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii într‑un măturoi de barbă şi‑şi întorc obrazul încolo, ca să nu‑i văd eu; nu le pasă nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi‑n nebuniile altora cunosc pe ale sale!”, cu referire la soţul ei, desigur.

Sosind Ionuţ, mama lui adoptivă are grijă de el ca de un copil („Orice ar spune dumnealui comisul, mormăi ea cu grijă şi cu mulţămire în acelaşi timp, mai va să curgă apă pe Moldova pâne ce i‑or creşte întregi tuleiele acestui pui de om şi până ce i s‑a coace osul. Încă mai are nevoie de căldura cuibului.”) şi se împotriveşte plecării acestuia la curtea domnească, din aceleaşi raţiuni.

Capitolul VI

Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se găteşte un ospăţ domnesc sub streşina pădurii

Jupâneasa Ilisafta rememorează ce crede despre soarta fiilor ei, pornind de la credinţa că „Fiecare om are un urs al său. Acela are rânduiala să umble şi să lucreze pentru omul lui. Cel norocos are un slab şi ogaratic – căci acel urs umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le aibă toate de‑a gata şi să‑i iasă în plin; pe când cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se sparge de gras.”.

Astfel, ursul lui Simion „doarme la umbră şi mârâie din când în când alungând cu laba muştele.”, drept urmare bărbatul este necăsătorit, fără noroc în dragoste, cu chimirul gol şi „N‑are alt dar decât al băuturii de vin, întru care într‑adevăr e vrednic.”. Vistiernicul Cristea, alt fecior al ei (căsătorit cu o boieroaică frumoasă şi bogată din vecini, Candachia, pe care Ilisafta nu o suporta datorită aerelor de femeie emancipată) are un urs „numai pielea şi ciolanele; geme şi gâfâie întru mare strădanie”. Ursul lui Nicodim „trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu”; al lui Dămian, negustor stabilit în Polonia, se străduie pentru câştigurile stăpânului; „Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a se mişca.”, încheie comisoaia trecerea în revistă a rostului în lume pe care şi‑l făcuseră cei cinci Jderi tineri.

Aflat la Timiş, pentru a vizita herghelia domnească (cele cinci sute de iepe de prăsilă şi urmaşii lor), Ştefan‑Vodă ospătează sub poala pădurii şi îl cercetează pe Simion asupra poruncii pe care i‑o dăduse, de a se căsători. Cel mai mare dintre fraţii Jderi îi va răspunde afirmând că două categorii de oameni nu o pot face uşor: „cei care sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor.”, domnitorul fiind văduv de multă vreme, şi cei „cărora le‑a fost înjunghiată inima în tinereţă şi acum urăsc partea femeiască.”.

Capitolul VII

Ciudată veste din Ţara Leşască

Starostele Căliman aduce prins – a doua zi după plecarea lui Vodă – la Timiş pe străinul căruia îi vorbise Ionuţ în acea adunare de noapte despre Catalan, căci surprinsese trecând pe acolo schimbul de vorbe dintre cei doi. Considerat suspect, străinul se dovedeşte a fi un slujitor al lui Dămian – feciorul neguţător în Liov al comisului şi iscoadă a domnitorului la poloni –, pe nume Iosip de la Nimirceni, trimis cu misiunea de a‑l înştiinţa pe comis despre ceea ce aflase Dămian: un hoţ ucrainean vestit, Gogolea, poreclit de moldoveni Răţoi, fusese tocmit de către Mihu, boier duşman al domnitorului şi pribeag în ţara leşească (Polonia) spre a‑l fura pe Catalan. Mihu voia să piardă astfel pe domnitor, căci se spunea că atâta vreme cât Ştefan‑Vodă va lupta călare pe Catalan, ori pe unul din urmaşii acestuia, nu poate fi înfrânt la război.

Capitolul VIII

Umblând pe drumul Sucevei, Ionuţ îşi află soarta de la o ţigancă prorociţă

Pe drumul către Suceava, unde urma să se pună în slujba lui Alexăndrel şi să înveţe carte împreună cu acesta, „Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de primăvară într‑o bucurie a întregii lui fiinţe, amestecată cu apele, depărtările şi cerul. Priveliştile şi vorbele se întipăreau şi răsunau în el ca într‑un cristal.”. Fusese dat în seama fratelui său, vistiernicul Cristea, şi a soţiei lui, Candachia, spre a fi înfăţişat cum se cuvine la curte. Iar la un popas o ţigancă îi ghiceşte viitorul: „Este o jupâniţă mică de stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta. Te uiţi la noi ş‑o vezi pe dânsa. Nu‑ţi trebuie mâncare, nu‑ţi trebuie băutură, îţi trebuie dragoste!”. O jupâniţă pe care încă nu o cunoştea, dar la care visa de când Alexăndrel îi vorbise despre ea – Nasta de la Ionăşeni.

La ospătăria lui Iohan Roşu, pe călători îi întâmpină un mesager al lui Vodă, medelnicerul Dumitru Crivăţ, cu porunca de a‑l duce vistiernicul pe fratele său mai mic la curte a doua zi dimineaţa. Acest medelnicer îl va informa pe Ionuţ despre viitorul său dascăl, totodată şi dascălul domnitorului, arhimandritul Amfilohie Şendrea, cel care „a învăţat atâta carte la Bizanţ, încât nu se află în ţara asta om mai iscusit decât dânsul în toate învăţăturile.”, dar, completează medelnicerul, „are la doagele capului sfinţiei sale puţină lipsă”, obişnuind să rostească, direct şi oricui, adevăruri prea puţin plăcute.

Capitolul IX

În ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui

Ionuţ Jder, după întâlnirea cu un Alexăndrel‑Vodă bucuros de revedere, este prezentat doamnei Chiajna, sora lui Bogdan‑Voievod, tatăl domnitorului Ştefan, apoi îl cunoaşte pe părintele Amfilohie Şendrea. Urma să plece, împreună cu Alexăndrel, în ţinutul Hotinului, spre a se întâlni acolo cu Vodă, ceea ce pentru coconul domnesc este bun prilej de a trece pe la Ionăşeni, unde nădăjduia să o întâlnească pe iubita lui, Nasta, părtaş la acest plan fiind medelnicerul Dumitru Crivăţ, „slujitor de taină” al fiului de domn.

Pe drumul către Ionăşeni, „Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime şi cătră soare după multă obidă.”. În adâncul sufletului, spera într‑o altă rânduială a lucrurilor, încât Nasta, „copila despre care i se prorocise, să hotărască ea singură o altfel de alegere, îndată ce va vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt‑Frumos.”; o alegere favorabilă lui şi nu feciorului domnesc.

Ceea ce se va şi întâmpla, deoarece Nasta, după ce l‑a trimis pe Alexăndrel să ceară tatălui său şi mamei ei acceptul pentru legătura lor, merge noaptea la culcuşul lui Ionuţ, spre a‑l ruga să o apere de Alexăndrel şi a‑i da o sărutare neaşteptată, împreună cu mărturisirea iubirii ei. Astfel, comentează naratorul, „Şi de data aceasta femeia era mai înţeleaptă, făcând ca îmbrăţişarea ei să aibă mai mult preţ decât prietiniile şi jurămintele.”.

Capitolul X

Visuri şi spaime ale jupâniţei Nasta

„După întâmplarea de la Ionăşeni, Jder cel mititel socoti că se găseşte într‑o stare păcătoasă şi vrednică de milă; i se părea însă ciudat că nu poate să fie trist. Oricâtă silinţă îşi făcea ca să se osândească, bucuria unei mari izbânzi îi ieşea deasupra. Dealtminteri îşi dădea dreptate că n‑a săvârşit nimic în dauna stăpânului său; s‑a supus numai unui duşman plăcut, care a venit asupră‑i cu război.”; drept urmare, „Nu‑i trebui multă vreme fecioraşului de la Timiş, să sburde iar fără grijă, ca un mânz din acele ceairuri.”.

Griji are însă Ştefan‑Vodă, ocupat cu împărţirea pământurilor pentru refugiaţii ruşi de lângă apa Nistrului, cu pregătirea ţării pentru a se apăra de posibilul atac al unor tătari neprieteni şi hoţi, vestit lui de Hanul tătarilor din Crimeea, Mengli Ghirai, cu ridicarea curţii domneşti de la Bacău şi multe altele, treburi ale Domniei în care îl implică şi pe fiul său, Alexăndrel.

După cum griji are şi Nasta pe care, într‑unul din drumurile sale făcute la porunca tatălui, în cursul lunii iulie a aceluiaşi an 1469, tânărul fiu de domn o descoperă suferindă şi slăbită. Pricina suferinţelor Nastei o va afla puţin mai târziu Ionuţ, reîntors singur, sub pretextul unei vizite la Timiş. Nasta era îngrijorată pentru că îşi auzise mama, pe jupâneasa Tudosia, vorbind în somn despre oameni răi, străini din ţara leşească, ce ar pune la cale prinderea ori uciderea lui Alexăndrel. Iar copila găseşte şi o soluţie îngrijorărilor ei: „te rog să vii singur, căci cu tine n‑are nimenea nimică. Ori fură‑mă şi du‑mă undeva, ca să nu mai am spaimă.”.

Capitolul XI

Ionuţ Jder află o capcană gătită stăpânului său

Pe drumul de la Ionăşeni la Suceava „Se afla în Jder ca o presimţire de sălbăticiune, care, umblând sub codru şi căutându‑şi adăpătoarea şi păşunea şi ascultând şi chemarea dragostei, are totuşi întreaga‑i făptură încordată spre primejdie.”. Pe baza acestei presimţiri, tânărul îl suspectează pe Iohan Roşu (stăpânul ospătăriei unde poposiseră Ionuţ, vistiernicul Cristea şi soţia lui), întâlnit pe drum, de participare la complotul împotriva lui Alexăndrel, deoarece Iohan ştia despre drumurile feciorului de domn de la medelnicerul Crivăţ, dar şi pentru că mergea înspre graniţa cu Polonia, unde urma să ducă o marfă preţioasă, mărturiseşte imprudent. Somat să spună care îi sunt adevăratele intenţii, hangiul de origine polonă va scoate sabia, iar slujitorul său baltagul, însă fără mare folos, căci sunt biruiţi de către Ionuţ şi slujitorul său credincios, Gheorghe Botezatu Tatarul, legaţi şi duşi în cetatea Sucevei, spre a fi predaţi postelnicului de acolo.

Nici postelnicul nu dă mare crezare teoriei complotului, pe care o susţinea Ionuţ, după cum nu va crede nici Alexăndrel, aflat la Ionăşeni, trezit în toiul nopţii şi luat cu sine de către Ionuţ, sub pretextul unei porunci a lui Vodă. Teorie confirmată însă de atacul unor tâlhari polonezi, pe drumul de întoarcere la Suceava, care solicită grupului alcătuit din fiul de domn, Ionuţ, medelnicerul Crivăţ şi şapte oşteni să îl predea pe Alexăndrel. În cursul luptei ce urmează, grupul este salvat de sacrificiul medelnicerului Crivăţ, care socoteşte că astfel îşi plăteşte vina de a fi vorbit la ospătăria lui Roşu despre drumurile fiului de domn: aprinde paiele din carul cu ajutorul căruia se apropie atacatorii, ştiind că va fi ucis apoi de aceştia.

Capitolul XII

Când au cercetat la Timiş nişte neguţători pricepuţi şi mai cu samă îndrăzneţi

Câţiva negustori, ziceau ei, de ceară aromată din luncile Siretului, folosită pentru fabricarea lumânărilor din palatul dogelui veneţian, se află în căutarea mărfii lor prin preajma Timişului. Erau cazaci zaporojeni, conduşi de cel care se numea Grigorie Pogonat, vorbitor de română; unul dintre aceştia, moş Ilia Alapin, îşi căuta vindecarea ochiului ce îi lăcrima necontenit la un izvor cu apă binefăcătoare aflat chiar deasupra aşezării Jderilor. Curând însă, în dialogurile lor, se vădesc a fi, de fapt, hoţii tocmiţi de boierul Mihu, refugiat în Polonia, spre a fura, sau măcar a ucide, pe Catalan, armăsarul domnesc purtător de noroc în războaie pentru Ştefan‑Vodă, Grigorie Pogonat fiind în realitate vestitul hoţ Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi.

Pentru a‑l ucide pe Catalan, căci de furat au înţeles ei că este peste putinţă, hoţii simulează un atac cu rol de diversiune în partea opusă locului unde se află grajdul cu Catalan, dar Gogolea şi tovarăşul său, Ilia Alapin, cel ce simulase boala de ochi pentru a spiona, vor fi capturaţi de către Simion Jder care îi aştepta, informat din timp despre identitatea reală a ‘negustorilor’ şi mişcările lor. Pentru că bănuia însă un asemenea posibil deznodământ, Gogolea îşi luase ca măsură de prevedere capturarea lui Alexăndrel şi a lui Ionuţ, pe care îi oferă, în schimbul eliberării sale, lui Simion, ceea ce al doilea comis va accepta.

Sosiţi la locul tentativei de capturare a feciorului de domn, după indicaţiile lui Grigorie Gogolea, Simion Jder şi oamenii săi văd, îndată ce hoţul dăduse semnul de încetare a ostilităţilor, „ieşind din văgăună cătră soare o arătare fioroasă, cu părul vâlvoi, cu straiele sfâşiate de sabie, cu tâmpla stângă sângerată. Răcnea c‑o gură mare şi c‑un strigăt ascuţit şi răguşit, socotind încă, în fierbinţeala lui, că prigoneşte el pe lotri.”: era Ionuţ, care se bătuse astfel încât uimise şi pe lotrii cazaci hârşiţi în rele.

Capitolul XIII

Despre ieşirea în pradă a Tatarilor de dincolo de Volga

Tătarii nohai, ramură nomadă şi primitivă a neamului, spre deosebire de tătarii Crâmleni, aşezaţi la casele lor şi civilizaţi, al căror han trimisese lui Ştefan‑Vodă înştiinţare despre un posibil atac al nohailor, pătrund în Moldova. Cu o ramură a hoardei lor, în timp ce alta jefuia Polonia, unde „În târguri, maţele neguţătorilor au fost înşirate ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile au fost trase de cozile capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite flăcărilor.”.

În drum spre confruntarea cu tătarii, Ştefan‑Vodă află despre isprava feciorului său şi a lui Ionuţ Jder, ambii fiind aduşi în faţa lui şi certaţi pentru nechibzuinţa de care au dat dovadă, ţinând ascunse drumurile la Ionăşeni şi dragostea lui Alexăndrel pentru Nasta. Totodată Ştefan află de la sfinţitul Amfilohie, de faţă la certarea tinerilor vinovaţi, că Tudosia, mama Nastei, este rudă prin alianţă cu Mihu, boierul din ţara leşească răuvoitor domnitorului. Drept pedeapsă pentru faptele lor necugetate, Alexăndrel şi Ionuţ vor fi puşi „la ispăşiore şi la post” în recluziune, cel de‑al doilea tânăr alături de fratele său, la Timiş. Cu acest prilej domnitorul îşi afirmă şi concepţia sacrificială despre rostul conducătorilor, reprodusă anterior lui Ionuţ de către Alexăndrel: „Noi Domnii şi stăpânitorii de noroade trebuie să urmăm pilda Soarelui, dând în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi.”.

Incursiunea tătarilor nohai pe teritoriul Moldovei se va solda însă cu înfrângerea lor şi cu capturarea fiului lui Mamac‑Han, Emin Sidi Mamac, conducătorul lor, de către Simion şi Ionuţ, care îl prind din fuga calului cu juvăţurile, arcane de frânghie. Aceasta după ce oştile domneşti i‑au înconjurat pe tătari obligându‑i să lupte într‑un fel cu care nu erau deprinşi: confruntarea cu tactica unei armate regulate şi disciplinate.

Capitolul XIV

Cele din urmă veşti despre răutăţile prădalnicilor

Tătarii nohai prinşi sunt trecuţi toţi prin sabie, la porunca domnitorului, după cum s‑a întâmplat şi cu fiul hanului şi cu nouăzeci şi nouă din cei o sută de tătari trimişi solie la domnitorul Moldovei de către Mamac‑Han, cu cererea „să nu întârzie nici o clipă de a slobozi cu daruri pe Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cât ţine acea Ţară a Moldovei, nu va rămânea sar şi târg nedat pojarului […] şi nu va rămâne om trăitor de la mare şi până la munte”. Drept urmare, speriaţi, tătarii se vor retrage către Nipru.

După aceste întâmplări cumplite, la Timiş, Ionuţ „urma pretutindeni pe fratele său, fără poftă de mâncare şi fără vlagă, ca un mânzoc bolnav.”, stare accentuată de veştile aduse de la Ionăşeni de Gheorghe Botezatu Tatarul, trimis acolo de către Simion, înduioşat de suferinţa fratelui său: Nasta se refugiase, împreună cu mama ei, la rudele din Polonia, unde fuseseră luate apoi în robie de către tătari.

Pentru că, aflând vestea, Ionuţ „începu a se tângui, scâncind”, Simion îl va certa, fratern‑ironic: „Tu încă nu înţelegi ce se chiamă un bărbat – adică acel care nu‑i ouat şi clocit, ci fătat. Bărbat e numai acela care leapădă de la sine slăbiciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în pumn, toate i se supun. Descalecă lângă o muiere; pe urmă încalecă şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după starea în care te afli tu, ar fi frumos să‑ţi ţinem şi noi tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros ca nişte buhai de baltă. Să treacă un om pe la poartă şi să steie cu mirare: Hm! Se cunoaşte că aceştia‑s feciorii comisului Manole Pă‑Negru de la Timiş. Asemenea blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem ocara lumii!”. Pe când tatăl său va considera, „cu destulă linişte” şi generalizând filosofic, cum că „– Asta‑i ucenicia fiecărui bărbat” şi că cel mai bun leac este munca de ajutor al celui de‑al doilea comis, Simion.

Capitolul XV

Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie

Leacul aplicat de comisul cel bătrân „fecioraşului” se dovedise productiv până când a sosit în Timiş slujitorul lui Dămian, Iosip de la Nimirceni, cel care mai fusese o dată mesager al Jderului neguţător în Liov. Acest mesager povesteşte cum l‑a întâlnit pe moş Ilia Alapin, tovarăşul hoţului Grigorie Gogolea, într‑un sat de lângă Liov, şi ce a aflat de la el: împreună cu Gogolea hotărâseră a‑l da prins lui Ştefan‑Vodă pe boier Mihu, pentru că nu le plătise răsplata cuvenită, a‑l da în schimbul valorii banilor datoraţi de către boier hoţilor. Acelaşi Iosip îi anunţă despre soarta Nastei şi a mamei sale: amândouă au fost vândute de tătari şi cumpărate de „Suleiman‑beg, care are cetăţuie cu putere împărătească în smârcurile Dunării, în drept cu cetatea Chilia.”, la Ormanlî‑Ghiol.

Auzind pe Iosip că se pregăteşte să relateze despre iubita sa, Ionuţ s‑a prefăcut a se retrage cuminte din sfatul familiei, ceea ce l‑a determinat pe Simion să afirme că mezinul „a înţeles că nu‑i mai rămâne nimica de făcut.”. Ascultase însă dintr‑o cameră alăturată şi puţin mai târziu, atunci când a venit comisoaia să‑l binecuvânteze pentru somn, prefăcându‑se că este pe cale de a adormi liniştit, „deschise ochii, îi zâmbi, o cuprinse de după grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n‑avu vreme să strige de plăcere, nici să întrebe ce‑i şi dacă‑i bine. Fecioraşul închise iar ochii şi urmă să doarmă liniştit.”.

După care, în miez de noapte, îi va cere slujitorului său, Gheorghe Botezatu Tatarul, să‑l însoţească în tentativa de a‑şi recupera iubita, ceea ce tătarul creştinat acceptă, socotind că nu are altceva mai bun de făcut şi că doar aşa îşi va putea proteja stăpânul. Se simţea dator familiei Păr‑Negru deoarece bătrânul Manole îi salvase viaţa, pe când era copil, rob la turci, iar ostaşii moldoveni călcaseră un sălaş al păgânilor.

Capitolul XVI

Cum se pregătesc Jderii cei mari să‑l caute pe cel mititel

Ne aflăm la începutul lui octombrie din acelaşi an 1469 când, sub pretextul că merge la fratele Nicodim de la mănăstirea Neamţu, Ionuţ a pornit deja către cetatea Chilia, după cum avea să înţeleagă Simion, văzând că Ionuţ nu a revenit la timp acasă, mărturisind apoi tatălui că „La vârsta lui nici eu n‑aş fi făcut altfel. Ştiu că şi alţii ar fi făcut tot aşa.” – părintele său, în speţă.

Porniţi întru salvarea mezinului, pe drum către mănăstirea Neamţu, de unde îl vor lua cu ei pe Nicodim („– Am înţeles că acel copil e pulbere de puşcă, suspină el.”), comisul Manole şi Simion opresc la vistiernicul Cristea şi la starostele Căliman, asociaţi aceleiaşi fapte. Apoi, cu învoire de la domnitor („– Să ştii, comise Manole, a zis măria sa că acest prunc a săvârşit o faptă care‑mi place.”) şi poruncă de a‑l înfăţişa pe fugar la întoarcere, avându‑l cu ei în plus şi pe Dămian, întâlnit la Suceava, se vor îndrepta, ajutaţi de cinci slujitori, către cetatea Chilia.

Capitolul XVII

Unde şi cum l‑au găsit Jderii cei mari pe cel mezin şi ce au făptuit în acel loc

Ajunşi la cetatea Chiliei, cei şase află cu surprindere de la pârcălab că Ionuţ trecuse pe acolo, se prezentase cuviincios, sugerând chiar că este posibil să fie urmat de o „putere”, după care dispăruse, lăsându‑şi calul şi hainele, de unde Simion a dedus că „Ionuţ se afla în stufăriile de cătră Ormanlî‑Ghiol şi cerea sprijin de la ai săi. Acest copil a avut mai multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, care l‑a sculat şi l‑a pornit ca în vifor; însă, în cursul drumului, s‑a arătat şi judecata, învăţându‑l să se folosească de puterea care vine după el.”.

Acelaşi pârcălab îi informase pe oaspeţii săi despre Suleiman‑beg, comandantul micii garnizoane turceşti din Ormanlî‑Ghiol: „Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru şi burduhos. Din ce i‑a venit asemenea boală, nu se ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea lui e umedă, rece şi grunţuroasă, ca la broască.”. Pentru a se încălzi, aduce în patul său roabe tinere, care încurând „se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la piele, până ce vine vremea de mor, ori se asvârli ele singure într‑o gârlă, de le mănâncă racii.”.

După întâlnirea grupului cu Ionuţ şi slujitorul său – angajaţi la Ormanlî‑Ghiol ca muncitori sub chip de tătari pribegi –, are loc atacul asupra garnizoanei, formată din câţiva ieniceri bătrâni, surprinşi pe când pescuiau, atac finalizat prin uciderea lui Suleiman‑beg, dar în haremul acestuia nu se găsea Nasta. De la o roabă, în care Simion şi Nicodim au recunoscut‑o pe fosta lor iubită Sofia şi care apoi s‑a sinucis, lăsându‑se în sabie, Ionuţ află că iubita sa se aruncase de pe corabia ce o ducea către Ormanlî‑Ghiol, spre a pieri în valuri.

„După această ultimă întâmplare a uceniciei sale, Ionuţ Jder, potrivit poruncii ştiute, a fost înfăţişat la Domnie.”, unde „Vodă a zâmbit şi a şoptit la ureche coconului său câteva vorbe de lămurire; după care Alexandru‑Vodă a ridicat palma la mustăcioară şi a întors fruntea într‑o parte.”. Iar Nicodim a scris în ceaslov data întoarcerii sale, 21 octombrie, cu menţiunea „Când am fost noi în pământul Turcului.”.

IZVORUL ALB

Capitolul I

Când a fost cutremurul cel mare

Suntem către sfârşitul anului 1471, în cetatea Sucevei zguduită de cutremurul pe care domnitorul îl interpretează, adresându‑se mitropolitului, drept semn pentru voinţa divină de a se porni războiul religios împotriva turcilor: „A detunat în fundul pământului şi s‑a dat zvon în înălţime, pentru ca să nu mai întârzie Domnii şi Împăraţii; să nu se mai desfrâneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credinţa dreaptă.”.

Capitolul II

Aici se arată feciorii cei mari ai starostelui Nechifor

Onofrei şi Samoilă, feciorii cei mari ai starostelui Căliman (mari şi în sens propriu căci, sosiţi fiind în cetatea Sucevei spre a aduce vânat proaspăt la bucătăriile domniei, „Erau c‑un cap mai nalţi decât toată mulţimea aceea de oameni care se afla de faţă.”) se prezintă arhimandritului Amfilohie Şendrea, „cel mai apropiat sfetnic de taină al măriei sale.”. Căruia Onofrei îi explică motivul pentru care s‑a cutremurat pământul: a dat din coadă „peştele cel mare pe care stă aşezat Pământul. Precât spun oamenii vechi, este apă fără sfârşit care se cheamă Marea. Şi la faţa apei stă peştele cel mare, cu poruncă de la începutul zidirii să ţie sub soare Pământul. Din vreme în vreme acel peşte are şi el nevoie de somn, adoarme, îi intră în nări apă şi strănută; ş‑atunci se deşteaptă, bate o dată din coadă; pe urmă bate ş‑a doua oară. Aşa s‑a cutremurat zidirea lumii de două ori şi azi.”.

Cei doi – pe care Ionuţ Jder îi poreclise Farmă‑Piatră (pe Onofrei) şi Strâmbă‑Lemne (pe Samoilă), după numele unor personaje de poveste şi ţinând cont de marea lor putere fizică – relatează arhimandritului despre mezinul Jderilor, aflat în slujbă la Cetatea Neamţului, drept pedeapsă pentru isprăvile relatate în volumul anterior („Într‑adevăr, măria sa Vodă a binevoit a‑l uita acolo, până ce s‑a cuminţi deplin.”, comentase preasfinţitul). Anume că „Ionuţ al nostru e un mânz – precum îi zice bătrânul. Adică tot n‑a uitat să zburde fără grijă. Dar acum i‑au mai trecut incurile; numai stă pe gânduri şi câteodată oftează. Zice că i‑i urât într‑asemenea închisoare.”, aceasta în prezentarea sintetică a lui Samoilă.

Iar scopul pentru care fuseseră chemaţi vânătorii la arhimandrit se va vedea după această vorbire: trebuiau să ducă o scrisoare pârcălabului Luca Arbore, comandantul cetăţii Neamţului, cu o poruncă rostită de domnitor şi scrisă de arhimandrit.

Capitolul III

Vedeniile şi istorisirile lui Stratonic cel nebun

Călugărul Stratonic, originar de lângă Nistru, a fugit în lume când era copil încă, după o năvălire a tătarilor, în urma căreia s‑a ales cu umărul sfărâmat de o suliţă şi a rămas strâmb, pentru a găsi adăpost în cele din urmă la Mănăstirea Neamţului. Suferea de epilepsie, „Când şi când i se arătau în vedenie căpcăuni. Atuncea îl apuca o durere de cap şi o greaţă şi‑i venea o negură de sânge asupra frunţii şi ochilor. Cădea copleşit ca‑ntr‑un vârtej, ţipând cu spume între dinţii încleştaţi.”. Pentru lumea din jur este un ciudat, dar în urma întâmplărilor cumplite din copilărie „înţelegerea lui s‑a luminat. Dar s‑a luminat, învăluindu‑se şi ascunzându‑se în sine. S‑a luminat aşa ca să spuie neghiobii boierilor măriei sale şu chiar măriei sale însuşi; dar ce vede şi aude păstrează curat numai pentru urechea stareţului său. Nu se află om pe lume care să asculte mai cu luare‑aminte decât Amfilohie Şendrea.”. În plus, era priceput în a vindeca diferite boli, înţelegând glasul plantelor şi al animalelor, tot ca urmare a şocului suferit cu acel prilej.

Stratonic, un veritabil spion în folosul stareţului, se află din întâmplare la curtea boierului de origine armeană Iaţco Hudici, moldoveanul cel mai înstărit, datorită comerţului cu vite şi miere de albine. Acolo sosise, în aceeaşi toamnă a anului 1471, pârcălabul Albu, însoţit de Isaiia, vornic al Ţării‑de‑Sus, şi de paharnicul Negrilă, cu scopul de a o cere drept noră pentru feciorul său, Niculăieş Albu, pe fiica boierului, jupâniţa Maruşca, dar a fost refuzat.

Drept urmare a refuzului, Isaiia vornicul, care afirmase că neacceptarea se datorează influenţei lui Vodă, îl sfătuieşte pe tatăl fetei să primească, pentru că domniile sunt schimbătoare şi este bine să‑şi facă prieteni din timp şi în altă parte decât în rândurile puterii domneşti.

Cuvintele auzite Stratonic le‑a reprodus întocmai preasfinţitului Amfilohie, în chilia acestuia din Cetatea Sucevei, iar stareţul a putut înţelege astfel o conspiraţie împotriva domnitorului, drept urmare Isaiia şi Negrilă au fost arestaţi. Au mărturisit arhimandritului, după ce le‑au fost ridicate de acasă „dulapurile şi răcliţele cu hârtii”, că trimiseseră scrisori lui Radu‑Vodă, în Ţara Muntenească, pentru a‑l chema să‑i izbăvească de „tiranul” domnitor Ştefan, întru revenirea ţării ”la vechea ei slobozenie” boierească.

Au mărturisit şi că participase la fapta de trădare inclusiv stolnicul Alexe, la rândul său arestat; din porunca domnitorului, dată nu fără şovăială, călăul „Dimcea a făcut să cadă capetele viclenilor, lovindu‑i numai câte o singură dată, cu o pană de oţel ageră ca un brici.”, în tabăra oştirii strânse la Vaslui, pe 14 ianuarie seara.

În ceea ce o priveşte pe jupâniţa Maruşca, începătoarea fără de voie a descoperirilor stareţului, călugărul Stratonic tămăduitorul va constata (într‑un „sobor al jupâneselor” întrunit la patul unei lehuze pentru care fusese şi el chemat) că fata lui Iaţco Hudici „e un fel de sfiiciune bălaie. Prea subţirică şi păşind prea mărunt. Parc‑ar fi înfricoşată; numai când şi când aruncă într‑o latură o căutătură iute. Ar putea fi frumuşică, o preţuiesc cneaghinele, dacă ar fi grasă. Cum se poate uita un bărbat falnic la asemenea gânganie?”.

Capitolul IV

Mărturisirile măriei sale Ştefan‑Voievod

Este vremea Paştilor iar domnitorul se adresează părintelui Amfilohie, vorbindu‑i despre strădania sa de a construi biserici şi mănăstiri, drept compensaţie pentru lăcaşurile de cult din cuprinsul imperiului otoman transformate în geamii. Precum şi despre viitorul război cu turcii – „De doi ani oastea mea e gătită. Aştept să se mişte Domnii şi Craii, precum e înţelegerea. Fără un sprijin de pretutindeni, nu pot păşi înainte.” – pe care îl asimilează unei cruciade.

Drept răspuns, Amfilohie dezvăluie stăpânului său lumesc prorocirea unui schivnic auzită cu patruzeci de ani în urmă, rostită imediat după decesul lui Alexandru‑Vodă, cu mâna dreaptă pe fruntea mortului: „va fi în ţara asta, după tine, mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu. După această pedeapsă, se va alina furtuna răutăţii, şi va ieşi din nouri un bour tânăr care va sufla pe nări foc îngemănat, şi coarnele lui şi le va îndrepta spre răsărit.”. Acel pustnic nu mai trăieşte, dar un urmaş al său, aflat într‑un loc din munţi ştiut de stareţul Căliman, proroceşte şi el; pustnicii sunt din neam domnesc, creştini care au însă şi „o ştiinţă veche”, alăturată credinţei în Dumnezeu.

În spovedania sa domnitorul mărturiseşte arhimandritului, pocăit, cum că „acest ticălos trup se desfătează uneori întru beţie, şi alte ori în plăcere trupească.”, ceea ce faţa bisericească spune că a iertat, întrucât „Pentru strădania măriei tale în această viaţă nu poţi avea altă plată. Om fiind nu te poţi desface de cele omeneşti.”.

Capitolul V

Unde Onofrei Căliman şi Samoilă Căliman duc o scrisoare la Cetatea Neamţului

Feciorii starostelui Căliman duc scrisoarea pârcălabului Luca Arbore, în Cetatea Neamţului, care citind‑o îi înştiinţează despre porunca lui Vodă: ambii se vor înfăţişa la curtea domnească, împreună cu Ionuţ Jder şi cu Simion Jder însoţiţi de slugile lor. Spre mirarea celor doi mesageri, căci nu pricepeau „Cum se poate face una ca asta că unul zgârie cu o pană, la Suceava, pe hârtie, şi altul ceteşte la Neamţu? Semnele acelea împunse cu săgeata de pană de gâscă sunt pentru ochi şi, cu toate acestea, jupânul pârcălab le vorbeşte. Asta‑i minune mai mare şi decât cutremurul.”, constată ei în sinea lor ascultând vorbele lui Ştefan‑Vodă.

Capitolul VI

Aflat la Timiş, pentru a‑l lua cu sine pe Simion, după porunca domnitorului, Ionuţ primeşte mărturisirea fratelui său mai mare, citindu‑i mai întâi din semne vocile sufletului, căci „Deşi abia deschisese ochii la lume, Jderul cel mic cunoştea ceva din zbuciumele nopţilor nedormite şi avea înţelegerea că nimic din alte tulburări ale lumii n‑ar putea să îngenunche pe Simion, decât una singură, care‑l sugrumase şi pe el, cu ghiare de criţă.”.

La înmormântarea bătrânului pârcălab Neculai Albu, stins din viaţă la moşia sa din Cuejdiu, unde îi poruncise vodă să se retragă după dezvăluirea complotului celor trei boieri executaţi, Simion o văzuse pe Maruşca, fiica armeanului Iaţco Hudici. Drept urmare, va mărturisi cel de‑al doilea comis fratelui său mai mic, „Eu am simţit veninul din ochii fetei lui Iaţco. L‑am simţit în mine ca o dulceaţă, ce‑mi pătrundea toată fiinţa. Se alina un timp şi iarăşi mă străbătea.”.

14 notes · View notes