#pe la noi prin babilon | Explore Tumblr Posts and Blogs

spiritual123 · 3 years

Photo

Ahaşver (vI)

Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles din Atena:

de Înţelepciunea Dumnezeului Răstignit

- bucură-te!

Ascultă, Empedocle, - am să-ţi povestesc o mare întâmplare despre aceea cine a pornit la drum în ziua fatală a răstignirii lui Dumnezeu, cât şi despre aceea cine este pe acest drum până în prezent şi va călători până se va îndeplini totul ce este prezis de Răstignit despre ultimele zile ale planetei Pământ.

Larg era drumul pe care urca spre Golgota Jertfa Dumnezeiască, căci larg este orice drum ce duce la suferinţă, şi îngust este drumul ce duce la fericire. O căldură chinuitoare a înfierbântat solul argilos presărat cu gropi şi brazde adânci de la roţi. În tăcerea mormântală a căldurii de amiază s-a oprit stihia aerului, care încă nu îndrăznea să creadă ceea ce se săvârşea pe Pământ...

Pe drum cu răcnete şi urlete se mişca o gloată uriaşă de oameni. Înainte cu un pas regulat de ostaş mergea un centurion vârstnic fără patimă, iar după el - doi soldaţi. O mulţime nenumărată de băieţi huiduind înconjurau ceea ce urma după ei - un grup din trei oameni însângeraţi, bătuţi, care târâiau pe spinare cruci gigantice.

Eu, Thales din Argos, n-am să-l descriu pe Acela care mergea înainte şi spre care au fost îndreptate huiduielile şi urletele turmei omeneşti din jur. N-am s-o fac fiindcă în limba ta, Empedocle, nu sunt nici cuvinte, nici culori pentru redarea Iubirii Dumnezeieşti, amestecate cu suferinţă omenească, ce luminau faţa blândă dar totodată de o înţelepciune supraomenească a Galileeanului. Urmele de sânge pe el numai adânceau marea şi cumplita taină ce lumina această faţă cu aripile-i.

După El mergea un uriaş idumeean care mândru şi uşor purta pe umeri povara giganticei cruci. Ochii lui mari ardenţi cu mare dispreţ priveau gloata - ochi în care se reflectau privirile muribunde a zeci de victime care au căzut de mâna celui mai cumplit tâlhar de pe drumul Tyrului. Tăcut, scăldat de şiroaie de sudoare şi sânge, mergea el, şi numai uneori, când mulţimea înghesuia prea mult pe cel care mergea înainte, el slobozea un răcnet dens şi sălbatec a unui leu îmbătat de sânge, şi mulţimea se arunca în părţi, iar soldaţii romani care mergeau pe lături tresăreau şi strângeau mai tare mânerele săbiilor. Complet aplecat la pământ sub povara crucii, abia-abia se târa după ei al treilea. Sângele şi sudoarea se amestecau pe faţa lui cu lacrimi; acestea însă nu erau lacrimi de disperare – erau lacrimi de frică dezgustătoare; el urla trist aidoma unei hiene vânate, întruna plângându-se cu voce tare de nedreptatea judecăţii, ce l-a condamnat la moarte ruşinoasă pentru o crimă nesemnificativă. Iar pe faţa lui, cu ochi tulburi şi puroiaţi, erau clar vizibile toate viciile şi căderile lumii întregi, amestecate cu cea mai josnică şi dezgustătoare frică pentru viaţa sa.

Mulţimea care năvălea din urmă, ca oricare turmă omenească, - era puturoasă şi proastă. Trântori, care abia s-au trezit după beţia de noapte, mulţime nenumărată de săraci mizerabili, fanatici, urlând frenetic despre hulirea Aceluia care mergea înainte şi batjocorindu-l cu plăcere răutăcioasă, pur şi simplu animale indiferente, bucurându-se de apropiata privelişte, femei desfrânate, etalându-se cu haine de lux şi culorile false ale feţei, iar între aceştia - grupuri de oameni cu importanţă, bine îmbrăcaţi, raţionalizând motivat despre necesitatea de a-l executa pe îndrăzneţul Nazoreu, care a cutezat a critica clasa dominantă din stat şi a submina din rădăcină orice respect faţă de ea. Aceştia erau saducheii.

Doar ocazional în înghesuială se observau cărturarii palizi, meditativi, obosiţi şi neglijent îmbrăcaţi – savanţii, pe feţele cărora se putea citi efortul chinuitor de a ghici enigma nedezlegată: De ce atât de trist era aseară, la şedinţa de noapte a Sinedriului, marele şi înţeleptul Caiafa; de ce el a poruncit să se distrugă toate înscrierile despre cel care acum mergea spre răstignire din neştiute motive - Învăţătorul din Nazaret, care cunoştea aşa de bine Scriptura şi proorocii, Învăţătorul, care era atât de respectat de înţelepţii Nicodim şi Gamaliel, şi, în sfârşit, cel mai important - despre ce şopteau atât de mult şi trist într-un colţ al curţii Caiafa cu tânărul ucenic al condamnatului spre răstignire, Ioan? Şi ce însemnau ultimele cuvinte ale lui Caiafa: «Onorabili fraţi, aleşii lui Israel! Saducheii cer executarea lui Iisus Nazarineanul, numit în popor Christos. Dacă noi nu ne asociem cererii lor, ei ne vor acuza în faţa conducătorului Iudeii de complicitate cu El, care neagă notorietatea, bogăţia, nobleţea şi meritele pe tărâmul de stat, care propovăduieşte sărăcia şi sărăcia mizerabilă. Romanii ne vor bănui de dorinţa de a ridica o răscoală, vor dizolva Sinedriul, vor pune poporului şi mai mari biruri şi, la sfârşit, totuna îl vor răstigni pe Nazarinean. Aşadar, fraţilor, nu-i mai bine oare dacă un om va muri pentru popor?»

Asta este adevărat, - gândeau cărturarii, - dar totuși de ce să fie distruse scrierile despre marele fapte ale Nazarineanului? Dar ce ar fi spus ei dacă ar fi prezenţi la şedinţa tainică a marelui, inaccesibilului pentru ei, Sinedriu, compus din doisprezece haldei care au pierdut socoteala anilor, sfinţiţi de semnul Marelui Spirit al Iniţierii Lunare al tainicului Adonai, care domnea în Babilon sub numele dumnezeului Bel?

Zăpăcit, fără încrederea obişnuită, răsuna vocea aceluiaşi Caiafa care spunea Sinedriului:

- Iniţiaţi ai Dumnezeului lui Avram, Isaac şi Iacob, copii ai lui Adonai, binecuvântat fie-i Numele! A sosit ceasul groaznic la care nu ne-am aşteptat. Înţelepciunea noastră este neputincioasă, stelele tac, stihiile nu se aud, Pământul a amuţit, în Sfânta Sfintelor Templului nu pot să primesc răspuns de la Marele Sanctuar al Lunii. Fraţilor! Noi am rămas singuri cu înţelepciunea noastră în faţa marii enigme a simplului lemnar din Nazaret. Fraţilor! Din toate colţurile Pământului v-am adunat pentru marea consfătuire, căci se apropie ceasul cel mare pentru viaţa poporului aflat sub protecţia noastră. Aceasta o ştim. Ce să facem, fraţilor? Cum să salvăm poporul şi ce atitudine să luăm faţă de strania enigmă a lemnarului nazarinean?

Îndelung, profund îngândurată, adunarea tăcea, netezindu-şi bărbile lungi. Şi iată s-a ridicat marele haldeu Daniil, care a fost mare preot al Babilonului şi încredinţatul puternicilor regi:

- Fraţilor! Nici eu nu pot să vă spun nimic. Previziunea mea tace, nu am revelaţii de la spiritele luminoase ale lui Adonai, nu găsesc dezlegarea în scrisurile tainice ale Cabalei. Cine este acest Iisus? Acela pe care îl aşteaptă întreaga lume, ori o stranie, neştiută de noi creatură a adâncurilor altui Cosmos? Cum să aflăm? Misterioase şi mari sunt faptele Lui, dar stranie şi neaşteptată-i este învăţătura, care pune fioroasele taine ale Vechii Înţelepciunii la voinţa şi judecata mulţimii. Iar noi, doar, suntem chemaţi a păstra tainele acestei Înţelepciuni. Deci, cine este el: cel mai mare criminal în Cosmos sau, mi-e teamă să spun - Dumnezeu? Şi cine vom fi noi, opunându-ne lui sau ajutându-l? Înfricoşată oră, fraţilor, pentru noi, lăsaţi de Adonai, binecuvântat fie Numele Lui! Toate puterile Înţelepciunii voastre să fie încordate, fraţilor, căci este clar că nu zadarnic suntem lăsaţi singuri: această chestiune trebuie rezolvată numai cu Înţelepciunea Pământeană!

Aici s-a sculat bătrânul haldeu Rabbi Israel din Ninive şi a spus:

- Fraţilor, înţelept este reprezentantul nostru în sinedriul laic Caiafa! Eu văd colo după perdea trei reprezentanţi ai altor sanctuare ale înţelepciunii vechi. El i-a poftit aici. Eu aprob fapta, şi măcar că regulile Sanctuarului Lunii ne interzic să ne folosim de înţelepciune străină, ceasul este prea mare şi teribil ca să nu renunţăm la literă. Eu văd semnele la doi înţelepţi, şi întunecat îmi rămâne doar semnul celui de-al treilea. Fraţilor! Să-i rugăm să se expună în acest groaznic moment: fie ca înţelepciunea străină să ne-o întărească pe a noastră.

Cu tăcute înclinări ale capetelor, adunarea şi-a exprimat aprobarea cuvintelor înţeleptului Rabbi Israel şi hotărârii încă şi mai înţeleptului Caiafa. De după perdea au ieşi trei, care erau: eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Sanctuarului Thebei, purtătorul Farului Eternităţii; înţeleptul Toma, iniţiat al Triunghiului şi discipolul Nazoreului; şi al treilea – el nu purta nici un semn, însă toată figura-i strălucea miraculos de o lumină azurie, iar faţa lui era ascunsă de ochii străinilor cu un văl alb.

Primul a vorbit Toma. Cu voce liniştită el a spus:

- Fiilor Înţelepciunii Lunii! Eu nu pot spune nimic, căci triunghiul meu este depus de mine la picioarele Aceluia Care după o zi va fi înălţat pe cruce. Fraţilor după înţelepciunea pământească! Eu sunt discipolul Nazoreului şi nu eu trebuie să vă vorbesc despre El…

Tăcut s-au plecat capetele membrilor Sinedriului la cuvintele simple ale lui Toma. Modest şi tăcut el s-a dat la o parte. Locul lui l-am ocupat eu, Thales din Argos:

- Nouă celor prezenţi, de Înţelepciunea Marelui Tată şi Fiului Înţelepciunii, Heraclit, bucurie! - aşa am începi eu. - Farul Eternităţii care arde pe fruntea mea - farul aprins de Hermes de trei ori măreţ - mi-a luminat adâncurile Cosmosului şi eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Sanctuarului din Theba, am cuprins Marea Enigmă din Nazaret!

Deodată s-au ridicat toţi doisprezece haldei, iar cu ei şi Toma, discipolul Nazoreului, şi acela al cărui faţă era ascunsă cu văl alb şi mi s-au închinat adânc:

- Salutăm Marea Înţelepciune a Sanctuarului Thebei, - a răsunat prin sală şoapta înceată.

- Însă, - am continuat eu cu putere, - enigma cuprinsă de mine este o taină, dar nu este Taina Pământului, ci Taina Cosmosului şi Haosului. Şi voi ştiţi că astfel de adevăruri nu pot fi transmise, ci trebuie pricepute. De aceea eu tac. Pot doar să vă spun că Frigul Marii Prevederi m-a îngheţat şi straşnica enigmă a Cosmosului şi a Haosului mi-a dărâmat chiar iubirea pentru Marele Far al Eternităţii care arde pe fruntea mea! Eu am spus totul...

Uimiţi şi tulburaţi au sărit de pe locurile lor haldeii. S-a auzit din nou vocea stridentă a înţeleptului Daniil:

- Fraţilor! Cuvinte mari am auzit noi acum, dar ele mi-au îngheţat inima. Ce fel de taină straşnică este aceasta care a cuprins cu frig puternica inimă a marelui iniţiat? Ce fel de taină straşnică este asta, care a putut să frângă iubirea cosmică a marelui iniţiat faţă de simbolul iniţierii sale? Măriţi-vă precauţiunea, înţelepţilor haldei!

Pe locul meu stătea deja al treilea, cel necunoscut. Pânza albă era dată la o parte: spre adunare priveau ochi negri, adânci ca o beznă pe faţă smolită, înţeleaptă, liniştită ca cerul de amiază a Elladei.

- Arraim cel mare! - a şoptit Daniil şi a căzut la picioarele regelui şi domnitorului celor negri. Exemplul lui a fost urmat şi de alţii, chiar Toma şi-a aplecat un genunchi. Numai eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Thebei, urmaş al dinastiei regale a Oraşului Porţilor de Aur, am rămas nemişcat, căci ce era pentru mine, purtătorul marelui frig al cunoaşterii, măria Pământului?

- Caldei, - s-a auzit vocea metalică, liniştită, dar puternică precum stihia, a lui Arraim, - ascultaţi-mă pe mine. Voi, lăsaţi astăzi de ocrotitorul vostru doar faţă în faţă cu Înţelepciunea voastră, singuri trebuie să găsiţi ieşirea din situaţie. Marele iniţiat al sanctuarului de la Theba, Thales din Argos, care a aflat adevărul, nu poate să vi-l transmită, căci adevărul nu se dă, el se află. Trebuie să mergeţi pe calea mijlocie, calea urmării voinţei Negrăitului. Nu ajutaţi la nimic şi nu vă opuneţi la nimic. Fie Voia Celui Unic. Pe Iisus Nazarineanul, dacă nu I-aţi pătruns taina, socotiţi-L ca pe un om. Distrugeţi toate scrierile despre învăţătura Lui, despre viaţa şi faptele Lui. Deoarece dacă toate acestea vin de la Negrăit, atunci El, Unicul, va și avea grijă ca opera Lui să nu se piardă, iar dacă acestea nu sunt de la El, atunci totul se va stinge, căci ştiţi cu toţii că numai sămânţa bună dă roade bune. Aşa că poate acolo, în adâncimea veacurilor, veţi găsi dezlegarea enigmei Lemnarului din Nazaret...

O linişte a cuprins adunarea. Mult timp au gândit haldeii netezindu-şi lungile lor bărbi.

- Să fie aşa! - a pronunţat Daniil, şi toţi ca unul s-au sculat şi, închinându-se încă o dată în faţa lui Arraim, au părăsit unul după altul locul adunării.

Acum, Empedocle, să ne întoarcem la începutul povestirii mele. Soarele ardea de parcă voia să ardă pământul plin de păcate. Gloata parcă s-a făcut mai leneşă, stăruind să meargă pe marginea drumului unde, din când în când se găseau niscaiva copaci. În sfârşit, în apropierea Golgotei mulţimea s-a apropiat de un rând lung de case mari, înecate în verdeaţa splendidelor grădini. Acestea erau casele bogaţilor saduchei. Pe lângă una din ele stătea un grup de femei, care, probabil, aşteptau venirea mulţimii, iar între ele – tânărul ucenic al Nazarineanului, Ioan. Ei înconjurau o femeie suferindă, înaltă, cu faţa acoperită cu văl. Prin vălul lăsat am cunoscut ochii Maicii Celui Măreţ, Maicii cu care eu, Thales din Argos, am vorbit odată. Despre această întâlnire am să-ţi povestesc altă dată, Empedocle, atunci când, dacă va fi voia Negrăitului, vei deveni mai înţelept. Căci taine mari am să-ţi povestesc, dragul meu amic, iar raţiunea ta de acum nu este în stare să le înţeleagă.

Când cedrul ce acoperea acest grup a aruncat o umbră de ospitalitate pe faţa Condamnatului Divin şi când, în acelaşi timp, El a fost luminat de ochii vii ai Maicii Lui suferinde, El s-a clătinat şi a căzut pe un genunchi. S-a auzit atunci un hohot dezgustător şi râsetele mulţimii, înmulţite de scheunatul murdar al celui de-al treilea condamnat, şi numai cel de-al doilea - gigantul tâlhar s-a aplecat aproape cu duioşie asupra Lui şi chiar i-a ţinut cu o mână marginea crucii ce-l apăsa greu pe Nazarinean.

- Marele Arghive! - a răsunat lângă mine vocea înceată a lui Arraim. – Au vezi tu răsărirea timpurie a seminţei Dumnezeieşti în ochii cruzi ai tâlharului?

Observând oprirea mulţimii, centurionul care mergea în capul coloanei s-a apropiat. El a aruncat mulțimii o privire soldățească cruntă:

- Porci ai Ierusalimului! - a strigat el tare. - El vă este dat spre batjocură, aveţi dreptul să-L răstigniţi, dar în drum spre moarte eu nu vă dau voie să-L batjocoriţi. E sleit de puteri. Crucea Lui e mai mare ca a celorlalţi. Poate cineva îl va ajuta?

Mulţimea a încremenit. Cum? Să ia crucea unui condamnat? Prin aceasta iei asupra ta o parte din dezonoarea lui. Cine din iudeii cei drepţi se va hotărî să facă aceasta?

- Jur pe Osiris! Ai dreptate, ostaşule! – brusc s-a auzit vocea tunătoare a cuiva şi prin mulţime cu putere s-a strecurat un om de statură gigantică cu barbă deasă, deja argintie. - Ai dreptate, ostaşule! Numai iudeii spurcaţi pot glumi pe socoteala suferinţelor unui om care, precum am auzit, a fost condamnat numai pentru satisfacerea bogaţilor. Ridică-te, amice, eu am să duc crucea Ta, fie ea şi de plumb. Jur pe Osiris şi Isis, să nu fiu eu fierarul Simon din Cirene.

Gigantul a apucat crucea Mântuitorului şi cu o mişcare a ridicat-o pe umerii săi, şi în acelaşi moment, ochii lui au exprimat o mare mirare:

- Chiar adevărat că este ca de plumb, - a mormăit el. - Cum de a putut să o ducă El până acuma?

- Marele Arghive, - iarăşi am auzit vocea lui Arraim. – Ia atenţie! Tâlharul din Fenicia, ostaşul din Roma şi durul fierar din Egipt! Ce vei spune tu de semănătura modestului lemnar din Galileea?

Deodată, grupul de femei fu despărţit de o mână albă puternică şi lângă Suferindul Divin s-a arătat un iudeu în vârstă, înalt şi subţire, îmbrăcat în haină bogată de saducheu. Ochii lui străluceau de răutate sălbatecă. El apucă furios pe Galileean de umăr şi L-a împins înainte:

- Mergi! Mergi!, - numai aceasta putu el pronunţa sufocându-se de ură şi furie.

Cu blândeţe l-a privit Mântuitorul.

- Te salut, Ahaşver, - încet de tot au şoptit buzele Lui însângerate şi El, ridicându-se încet din praf l-a urmat pe Simon care-I ducea crucea. Mergea încet, sprijinindu-se pe mâna tâlharului, binevoitor întinsă Lui.

Cu ţipete şi urlete a pornit mulţimea după ei, precum si grupul de femei. La portiţa casei sale de lux a rămas singur Ahaşver, continuând a arunca blasfemie şi blesteme în urma Condamnatului. Într-o clipă în faţa lui a apărut Arraim. Nu l-am recunoscut. El nu mai era un pelerin modest sau un învăţat care îndruma haldeii învăţaţi la marea ştiinţă. Acum el era Marele Preot al lui Lucifer, sluga lui de foc, care a adunat în sine toată puterea magică a Planetei. Cu o forţă de neînvins a Haosului îi străluceau ochii lui şi o inexprimabilă groază de gheaţă a încleştat trupul răului Ahaşver. Încet-încet s-a ridicat mâna lui Arraim.

- Ahaşver! - ca de oţel a răsunat vocea lui. - Îţi repet cuvintele tale: Mergi! Mergi! Mergi, până când El se va reîntoarce. Mergi! De la est la vest stă calea ta. Mergi! În fiecare sută de ani îţi dau trei zile de odihnă. Raţiunea ta să lucreze fără încetare! Mergi! Examinează, învaţă şi pocăieşte-te! Mergi! Primeşte blestemul meu, al lui Arraim, regele şi domnitorul negrilor! Mergi! În numele Aceluia al cărui nume este Tăcere şi care este Marele Preot al Negrăitului, îţi spun ţie: Mergi!

Şi Ahaşver, de parcă în vis, a tresărit, s-a clătinat şi s-a dus. El merge şi în prezent, Empedocle. L-am văzut şi în taigaua Siberiei, şi pe străzile Parisului, şi pe culmile Anzilor, şi în nisipurile Saharei, şi în gheţarii Polului de Nord.

Ghebos, cu barba lungă, prăfuit, cu ochii arzători, el merge cu pas socotit de la un pol la altul, de la est la vest, merge pătruns de marea Înţelepciune şi cu o Căinţă tot aşa de mare.

În prezent, uneori el nu umblă singur. Ochii unui iniţiat pot vedea pe lângă el o figură albă, strălucind cu o lumină albastră lină, care parcă îl duce sub braţ pe bătrânul Ahaşver. Ceva încet şi blând îi şopteşte ea cu duioşie la ureche şi ochii bătrânului Evreu Veşnic se învăluiesc de lacrimi arzătoare şi buzele-i uscate şoptesc:

- Domnul meu şi Mântuitorul meu!

Minunate fapte ţi-am povestit, Empedocle, prietene. Cândva, dacă lumina sfântă a vieţii va mai licări în tine şi inima de stihie va fi în stare să-şi aducă aminte de trecut fără cutremur, atunci am să-ţi povestesc despre ultimele momente ale lui Dumnezeu în arătare omenească.

Pacea să fie cu tine, amicul meu, Empedocle.

Thales din Argos

#argos #ahasver #thales #spiritual #initiere #antroposofie #teosofie

2 notes · View notes

laudeluidumnezeucelatotputer · 4 years

Photo

Ce este biserica lui Dumnezeu? Ce este un grup religios?

Versete din Biblie pentru referințe:

„Biserica […] este trupul Lui, plinătatea Celui Care umple totul în toţi” (Efeseni 1:22-23).

„Isus a intrat în Templu şi i-a scos afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu. A răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: «Este scris: „Casa Mea va fi numită o casă de rugăciune”, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!»” (Matei 21:12-13).

„El a strigat cu glas puternic: «A căzut, a căzut marele Babilon, a devenit o locuinţă a demonilor, un adăpost pentru orice duh necurat, un adăpost pentru orice pasăre necurată, un adăpost pentru orice fiară necurată şi detestată, pentru că din vinul mâniei datorat desfrânării ei au băut toate neamurile, regii pământului s-au desfrânat cu ea, iar negustorii pământului s-au îmbogăţit din puterea senzualităţii ei!»” (Apocalipsa 18:2-3).

Cuvinte relevante ale lui Dumnezeu:

Toți aceia care se află în curentul Duhului Sfânt sunt stăpâniți de prezența și disciplina Duhului Sfânt, iar aceia care nu se află în curentul Duhului Sfânt sunt sub comanda lui Satana și fără nimic din lucrarea Duhului Sfânt. Oamenii care se află în curentul Duhului Sfânt sunt aceia care acceptă lucrarea nouă a lui Dumnezeu, cei care colaborează la lucrarea nouă a lui Dumnezeu. Dacă aceia care se află în acest curent nu sunt în stare să colaboreze și nu pot să pună în practică adevărul cerut de Dumnezeu în acest timp, atunci ei vor fi disciplinați și, în cel mai rău caz, vor fi lepădați de Duhul Sfânt. Aceia care acceptă lucrarea nouă a Duhului Sfânt vor trăi în curentul Duhului Sfânt și vor primi grija și protecția Duhului Sfânt. Aceia care sunt dornici să pună adevărul în practică sunt luminați de Duhul Sfânt, iar aceia care nu sunt dornici să pună adevărul în practică sunt disciplinați de Duhul Sfânt și pot fi chiar pedepsiți. Indiferent ce fel de oameni sunt, cu condiția ca ei să se afle în curentul Duhului Sfânt, Dumnezeu Își va asuma responsabilitatea pentru toți aceia care acceptă lucrarea Sa nouă de dragul numelui Său. Aceia care preamăresc numele Său și sunt dornici să Îi pună cuvintele în practică vor primi binecuvântările Sale; cei care nu Îl ascultă și nu Îi pun cuvintele în practică vor primi pedeapsa Sa. Oamenii care se află în curentul Duhului Sfânt sunt aceia care acceptă noua lucrare și, pentru că au acceptat noua lucrare, trebuie să colaboreze cum se cuvine cu Dumnezeu, și nu să se comporte ca niște răzvrătiți care nu își îndeplinesc datoria. Aceasta este singura cerință a lui Dumnezeu de la om. Nu este același lucru pentru oamenii care nu acceptă lucrare nouă: ei se află în afara curentului Duhului Sfânt, iar disciplina și reproșul Duhului Sfânt nu li se aplică. Toată ziua, acești oameni trăiesc în trup, trăiesc în mintea lor, și tot ce fac este conform doctrinei rezultată din analiza și cercetarea propriilor lor creiere. Nu sunt cerințele lucrării noi a Duhului Sfânt, cu atât mai puțin nu este colaborarea cu Dumnezeu. Aceia care nu acceptă lucrarea nouă a lui Dumnezeu sunt lipsiți de prezența lui Dumnezeu și, mai mult, lipsiți de binecuvântările și protecția lui Dumnezeu. Majoritatea cuvintelor și acțiunilor lor țin de cerințele din trecut ale lucrării Duhului Sfânt; ele sunt doctrine, nu adevăr. O astfel de doctrină și regulament sunt suficiente pentru a demonstra că singurul lucru care le aduce laolaltă este religia; ele nu sunt cele alese sau scopurile lucrării lui Dumnezeu. Adunarea tuturor celor din mijlocul lor se poate numi doar o mare adunare a religiei și nu poate fi numită o biserică. Acesta este un fapt de nestrămutat. Ei nu au lucrarea nouă a Duhului Sfânt; ceea ce fac pare să amintească de religie, ceea ce trăiesc ei pare să abunde în religie; ei nu sunt în posesia prezenței și lucrării Duhului Sfânt, cu atât mai puțin sunt eligibili să primească disciplina și luminarea Duhului Sfânt. Acești oameni sunt toți leșuri fără de viață și viermi lipsiți de spiritualitate. Ei nu cunosc răzvrătirea și neascultarea omului, nu cunosc toate faptele rele ale omului și cu atât mai puțin nu cunosc toată lucrarea lui Dumnezeu și voința de astăzi a lui Dumnezeu. Sunt cu toții ignoranți, oameni infami, sunt gunoaie care nu merită să fie numiți credincioși! Nimic din ceea ce ei fac nu are relevanță asupra gestionării lui Dumnezeu, cu atât mai puțin poate să afecteze planurile lui Dumnezeu. Cuvintele și acțiunile lor sunt prea dezgustătoare, prea patetice și sunt pur și simplu nedemne de a fi menționate. Nimic din ceea ce este făcut de aceia care nu se află în curentul Duhului Sfânt nu are de a face cu lucrarea nouă a Duhului Sfânt. Din această cauză, orice ar face, ei nu au disciplina Duhului Sfânt și, mai mult decât atât, nu au luminarea Duhului Sfânt. Pentru că ei sunt cu toții oameni fără dragoste de adevăr, și au fost disprețuiți și respinși de Duhul Sfânt. Sunt denumiți făcători de rele pentru că umblă în trup și fac tot ceea ce le face plăcere sub stindardul lui Dumnezeu. În vreme ce Dumnezeu lucrează, ei sunt ostili lui Dumnezeu cu bună știință și aleargă în direcția opusă Lui. Neputința omului de a colabora cu Dumnezeu reprezintă neascultarea supremă în sine, așadar, acei oameni care se împotrivesc intenționat lui Dumnezeu, nu își vor primi ei, cu precădere, răsplata dreaptă?

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului” în Cuvântul Se arată în trup

Ce este biserica lui Dumnezeu? Ce este un grup religios? Cum îi numește Dumnezeu pe cei care credeau în Iahve? Iudaism. Aceștia au devenit un fel de grup religios. Și cum îi definește Dumnezeu pe cei care cred în Isus? Creștinism. În ochii lui Dumnezeu, iudaismul și creștinismul sunt grupuri religioase. De ce le definește Dumnezeu astfel? Printre toți cei care sunt membri ai acestor organisme religioase definite de Dumnezeu, există vreunul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău, care face voia Lui și urmează calea Lui? (Nu.) Deci poți vedea dacă, în ochii lui Dumnezeu, cei care oficial Îl urmează pe Dumnezeu sunt toți oameni pe care El îi recunoaște ca fiind credincioși în Dumnezeu? În ochii lui Dumnezeu, au ei toți o legătură cu Dumnezeu? Ar putea fi toți aceștia ținte ale mântuirii lui Dumnezeu? (Nu.) Așadar, va veni oare o zi când veți fi reduși la ceea ce Dumnezeu vede ca fiind un grup religios? (Este posibil.) A fi reduși la un grup religios, acest lucru pare de neconceput. Dacă oamenii devin parte a unui grup religios în ochii lui Dumnezeu, vor fi mântuiți de El? Sunt ei din casa lui Dumnezeu? (Nu, nu sunt.) Așa că gândiți-vă și încercați să rezumați: acești oameni, care nu sunt din casa lui Dumnezeu, care oficial cred în adevăratul Dumnezeu, dar despre care Dumnezeu crede că fac parte dintr-un grup religios – pe ce cale umblă ei? S-ar putea oare spune că acești oameni umblă pe calea etalării credinței fără a urma vreodată calea Lui, crezând în Dumnezeu fără a I se închina vreodată, lepădându-se, în schimb, de El? Cu alte cuvinte, ei umblă pe calea credinței în Dumnezeu, dar fără a urma calea lui Dumnezeu și lepădându-se de Dumnezeu; calea lor este una în care ei cred în Dumnezeu, dar se închină Satanei, se închină diavolului, încearcă să-și realizeze propria gestionare și încearcă să-și întemeieze propria împărăție. Este aceasta esența credinței? Au oare astfel de oameni vreo legătură cu planul de gestionare al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului? (Nu.) Indiferent cât de mulți oameni cred în Dumnezeu, de îndată ce credințele lor sunt definite de Dumnezeu ca fiind o religie sau un grup, înseamnă că Dumnezeu a stabilit că aceștia nu pot fi mântuiți. De ce spun acest lucru? Într-un grup sau o mulțime de oameni care sunt lipsiți de lucrarea și călăuzirea lui Dumnezeu și care nu se închină lui Dumnezeu deloc, cui se închină ei? Pe cine urmează ei? Prin formă și nume, ei urmează o persoană, dar, de fapt, pe cine urmează ei? În inimile lor, ei Îl recunosc pe Dumnezeu, dar de fapt sunt supuși manipulării, aranjamentelor și controlului omenesc. Ei îl urmează pe Satana, diavolul; ei urmează forțele care sunt ostile lui Dumnezeu, care sunt dușmani ai lui Dumnezeu. Ar putea mântui Dumnezeu un grup de oameni de genul acesta? (Nu.) De ce? Sunt ei capabili de pocăință? Nu. Ei etalează credința, punând în aplicare planuri omenești și autogestionându-se, dar se împotrivesc planului de gestionare al lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Sfârșitul lor este acela de a fi detestați și respinși de Dumnezeu; El nu i-ar putea mântui pe acești oameni cu niciun chip; ei nu s-ar putea pocăi cu niciun chip; au fost deja capturați de Satana – sunt complet în mâinile Satanei. […] Și astfel, pentru oamenii acestei epoci, care au auzit multe adevăruri și au ajuns să înțeleagă voia lui Dumnezeu, dacă sunt incapabili să urmeze calea lui Dumnezeu și să pășească pe calea mântuirii, care va fi sfârșitul lor? Sfârșitul lor va fi același cu al acelora care cred în creștinism și iudaism; nu va fi nicio diferență. Aceasta este firea dreaptă a lui Dumnezeu! Indiferent cât de multe predici ai auzit și câte adevăruri ai înțeles, dacă în cele din urmă continui să-i urmezi pe oameni și să-l urmezi pe Satana și dacă în cele din urmă ești în continuare incapabil să urmezi calea lui Dumnezeu, să te temi de El și te ferești de rău, atunci astfel de oameni vor fi detestați și respinși de Dumnezeu. După toate aparențele, acești oameni care sunt detestați și respinși de Dumnezeu pot vorbi mult despre slove și doctrine, au ajuns să înțeleagă multe adevăruri și totuși sunt incapabili să se închine lui Dumnezeu; sunt incapabili să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău și sunt incapabili de supunere totală față de Dumnezeu. În ochii Săi, Dumnezeu îi definește ca fiind o religie, ca fiind doar un grup de oameni, o bandă de oameni și un loc de găzduire pentru Satana. Ei sunt numiți în mod colectiv banda Satanei și sunt cu totul disprețuiți de Dumnezeu.

Fragment din „Doar dacă trăiești înaintea lui Dumnezeu în orice vreme poți păși pe calea mântuirii” în Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos

Mai întâi, să discutăm despre credințele la care se referă când spunem „credincioși”: ne referim la iudaism, la creștinism, la catolicism, la islamism și la budism, la aceste cinci principale religii. […]

Dintre cele cinci religii principale la care m-am referit, creștinismul este cumva special. Ce este special la creștinism? Aceștia sunt oameni care cred în Dumnezeu cel adevărat. Cum pot cei care cred în Dumnezeu cel adevărat să fie enumerați aici? Deoarece creștinismul este un tip de credință, atunci este, fără îndoială, doar înrudit cu credința – e un fel de ceremonial, un fel de religie și ceva separat de credința celor care Îl urmează cu adevărat pe Dumnezeu. Motivul pentru care eu l-am inclus printre cele cinci religii principale este că creștinismul a fost redus la același nivel cu iudaismul, cu budismul și cu islamismul. Majoritatea creștinilor nu cred că există un Dumnezeu sau că El stăpânește peste toate lucrurile, și cu atât mai puțin cred în existența Lui. În schimb, ei doar se folosesc de Scripturi pentru a discuta despre teologie, folosind teologia pentru a-i învăța pe oameni să fie buni, să îndure suferințe și să facă fapte bune. O astfel de religie este creștinismul: se concentrează doar asupra teoriilor teologice, nu are absolut nicio legătură cu lucrarea lui Dumnezeu de a-l gestiona și de a-l mântui pe om, este o religie a celor care Îl urmează pe Dumnezeu, dar nu este recunoscută de Dumnezeu.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (X)” în Cuvântul Se arată în trup

„Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul! Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă doresc, nu jertfă!», n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi! Căci Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!” (Matei 12:6-8). La ce se referă „templu” aici? Simplu spus, „templu” se referă la o clădire magnifică, înaltă, iar în Epoca Legii, templul era un loc unde preoții să Îl venereze pe Dumnezeu. Când Domnul Isus a spus „aici este Cineva mai mare decât Templul!” la cine se referea? Clar, este vorba de Domnul Isus întrupat pentru că doar El era mai mare decât templul. Ce le spuneau acele cuvinte oamenilor? Le spuneau să iasă din templu – Dumnezeu ieșise deja și nu mai lucra în el, deci oamenii ar trebui să urmeze pașii lui Dumnezeu în afara templului și să calce pe urmele Lui în noua Sa lucrare. Contextul în care Domnul Isus a spus asta era faptul că în temeiul legii, oamenii ajunseseră să vadă templul ca ceva mai mare decât Însuși Dumnezeu. Adică, oamenii venerau templul în loc să-L venereze pe Dumnezeu, așadar Domnul Isus i-a avertizat să nu venereze idoli, ci să-L venereze pe Dumnezeu, deoarece El este suprem. Prin urmare, El a spus: „Milă doresc, nu jertfă!” Este evident că în ochii Domnului Isus, majoritatea oamenilor din cadrul legii nu Îl mai venerau pe Iahve Dumnezeu, ci doar treceau prin procesul de sacrificare, iar Domnul Isus a hotărât că acest proces era o venerare de idoli. Acești adoratori de idoli vedeau templul ca pe ceva mai mare și mai înalt decât Dumnezeu. În inimile lor exista doar templul, nu Dumnezeu, iar dacă ei pierdeau templul, ei își pierdeau sălașul. Fără templu, nu aveau unde să se închine și nu își puteau îndeplini sacrificiile. Așa-zisul lor sălaș era locul unde acționau sub egida venerării lui Iahve Dumnezeu, permițându-le să stea în templu și să își îndeplinească propriile treburi. Așa-zisa lor îndeplinire de sacrificii era doar pentru a-și desfășura propriile afaceri rușinoase sub pretextul desfășurării serviciului lor în templu. Acesta era motivul pentru care oamenii din acea vreme considerau templul mai măreț decât Dumnezeu. Deoarece ei foloseau templul ca acoperire și sacrificiile ca pretext pentru înșelarea oamenilor și înșelarea lui Dumnezeu, Domnul Isus a spus asta pentru a avertiza oamenii. Dacă aplicați aceste cuvinte în prezent, acestea sunt la fel de pertinente și de valide. Deși oamenii de astăzi au experimentat o lucrare a lui Dumnezeu diferită față de cea experimentată de oamenii din Epoca Legii, esența naturii lor este aceeași.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (III)” în Cuvântul Se arată în trup

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

#Calea vieții veșnice #Lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului #Duhul Sfânt

0 notes

antroposofice-blog · 7 years

Photo

Ahaşver (v)

/din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere/