#tamir ginzburg | Explore Tumblr Posts and Blogs

rudyroth79 · 5 years

Text

E pentru a doua oară în această stagiune că mă confrunt cu o piesă a dramaturgului francez Florian Zeller. Anticipând încheierea acestor însemnări, declar solemn că probabilitatea ca în această existență a mea terestră să mă mai las vreodată momit să văd la teatru vreo scriere de-a lui e nulă.

Afirmația că această ”Mamă” e un text repetitiv nu e decât un eufemism – mai fiecare replică este rostită în piesă de douăsprezece ori. Bis repetita placent, zice Horațiu, dar de o duzină de ori să auzi de pe scenă, în aceeași seară, același text e de nesuportat.

Despre ce e vorba în piesă? Tema este enunțată în primele zece minute de spectacol – e vorba despre o mamă care e casnică de profesie, care și-a crescut copiii și și-a îngrijit soțul până când copiii s-au făcut mari și au părăsit casa părinților, ca să-și trăiască fiecare viața lui. Acum se simte părăsită de toată lumea. Soțul are munca lui, grijile lui și nu-i mai face multă plăcere să se întoarcă acasă de la serviciu, ca să îndure sâcâieli din partea nevesti-si, care-l bănuiește c-o înșală și, roasă de bănuieli, îi face scene.

Soția în chestiune nu are nici un fel de interese în afara casei, nici un fel de curiozități, nu citește, nu merge la cinema, nici la televizor nu se uită și nici o prietenă cu care să trăncănească n-are. Iese uneori să facă târguieli, atâta tot. Se pare că sindromul ”cuibului pustiu” este cunoscut și recunoscut de psihologi și de psihiatri, numai că teatrul nu e clinică, zău că nu e, și nu cazurile maladive reprezintă obiectul de predilecție al artei teatrale.

Anne, eroina piesei lui Zeller, nu e muncită de gelozie numai pe presupusele amante ale soțului, e chinuită de gelozie și pe Élodie, prietena lui Nicolas, fiul ei. În general, e invidioasă pe toți cei cu o îndeletnicire care le umple existența. Pe Pierre, bărbatul ei, îl anunță că și-a cumpărat o rochie nouă, roșie ca focul, ca s-o poarte la înmormântarea lui. O eventuală ruptură între Nicolas și prietena lui o face pe Anne nespus de fericită, fiindcă o asemenea ruptură i-ar permite să-și recupereze fiul, față de care se arată abuzivă și cu care întreține o relație din care nu lipsește o bolnăvicioasă culoare erotică. Notez în treacăt că fiica doamnei cu nevroza nu o neglijează mai puțin decât fiul, dar de asta mama pare să nu se sinchisească prea tare. Dacă Florian Zeller și-a imaginat că scrierea lui trezește în spectatori compasiune pentru cei/cele care suferă de sindromul menționat mai înainte, atunci s-a înșelat amarnic – un spectator sănătos și întreg la minte nu poate să-și dorească decât s-o vadă pe Anne, egocentrică și rea, scoasă cât mai repede și definitiv din circuit.

Dar! E în lucrarea lui Zeller o ”subtilitate” pe care nici chiar publicul versat nu o poate desluși imediat – o bună parte, cea mai mare parte dintre întâmplările pe care le relatează piesa nu se petrec în realitate, ci au un caracter oniric – ele se petrec în imaginația eroinei; granița dintre realitate și fandacsie este ștearsă pentru Anne prin consumul exagerat de calmante, somnifere și alcool pe care îl practică. Dar și ”rafinamentul” ăsta scriitoricesc, mai întâi derutant, apoi descifrat, odată înțeles nu e în stare să țină treaz interesul spectatorilor. Noroc că profesioniștii, ei cel puțin, știu că nu există spectacol care să nu se termine la un moment dat.

Spectacolul de la Teatrul Ghesher e pus în scenă de conducătorul artistic al instituției, Yevgheny Arie, în scenografia lui Simon Pastuh. Acesta din urmă a construit – bănuiesc că decorul e mult mai scump decât pare – un pavilion fără tavan (din înălțimea scenei atârnă deasupra lui abajurul unei lămpi) din trei pereți cenușii, între care se află o masă ovală și patru scaune, și ele cenușii, o canapea și un fotoliu, tot cenușii, și un automobil fără caroserie pentru copii mici. Din acest pavilion se deschid trei uși, la deschiderea cărora se văd, în afara spațiului de joc, niște fâșii de perete tapetate, pe care sunt agățate niște tablouri. În peretele din fund al pavilionului există un dreptunghi negru; acesta se dovedește a fi, în unele scene, o fereastră prin care se vede o nesfârșită ploaie bacoviană (la un moment dat parcă și ceva ninsoare), o fereastră care se poate deschide și peste pervazul căreia se poate sări, dar care servește și ca oglindă. Muchiile golurilor din care se desfac ușile sunt căptușite cu benzi luminoase, ca și marginile pavilionului, ca și marginea de jos a scenei, subtil asimetrică, spre deosebire de pavilion, care e un trapez perfect. Am crezut o vreme că benzile luminoase sunt tuburi fluorescente, dar am impresia că soluția tehnică la care a recurs Teatrul Ghesher e alta, mult mai sofisticată. În orice caz, în acest spațiu scenic nu e deloc de mirare că locatara suferă de nevroză.

Scenograful și regizorul s-au gândit, desigur, să creeze un spațiu, un interior apt să devină la un moment dat spațiul convențional al nălucirilor eroinei. Luminile compuse de faimosul Avi Yona Bueno (Bambi) contribuie substanțial la îndeplinirea funcției de cadru pentru închipuiri a decorului. Numai că, până una alta, până când interiorul gri, primitor ca o celulă de pușcărie, să devină salon de spital în tablourile din finalul piesei (când Anne e, în sfârșit, transportată la spital), senzația dezagreabilă de penitenciar pe care o trezește decorul spectacolului precumpănește.

Costumele spectacolului, concepute de Judith Aharon, sunt exacte și discrete, iar rochia roșie pe care eroina și-a achizi��ionat-o pentru când va fi să fie văduvă e o creație remarcabilă, demnă, zic eu, de marii creatori parizieni de modă.

Ilustrația muzicală a montării (Michael Weisburd) se folosește de o prelucrare ”dramatică” a unui părți din ”Anotimpurile” lui Vivaldi, care nu merita ca poeticei lui muzici să i se dea această rea întrebuințare. Philip Glass e altă sursă a benzii sonore a spectacolului, dar pentru deturnarea de la noima ei originală a muzicii lui Glass sufăr, mărturisesc, mult mai puțin.

Ei, și actorii – cum sunt ei în spectacolul ăsta, perfect pus la punct tehnic și plicticos cât cuprinde? Actorii (Yossi Marshak – tatăl, Tamir Ginzburg – fiul, și Roni Einav, în trei rolișoare diferite) sunt toți profesioniști serioși, care-și onorează cu demnitate profesiunea. Însă, bineînțeles, emoție omenească de-adevăratelea nu e în spectacolul ăsta nici de doi bani. Iar faptul că toți interpreții lui joacă prevăzuți cu microfoane, mie unuia mi se pare tocmai că e nedemn de exigențele profesiunii. Nu tăinuiesc că, în rolul nefericitei mame, Efrat Ben-Tzur trezește admirație autentică, fiindcă izbutește să-și păstreze de-a lungul întregii seri o intonație vorbită, simplă, directă, în zicerea vorbelor personajului, o mișcare iscusit dansantă și chiar un zâmbet simpatic, în pofida textului lui Zeller, care a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru ca eroina lui să fie profund nesuferită.

Nu, nu întreb retoric cine are nevoie de un asemenea spectacol cu o asemenea piesă. Știu foarte bine cine. Publicul pe care ieșirea la aplauze a actorilor, regizată cu măiestrie, la fel ca și tot spectacolul, l-a făcut să aplaude în ritmul muzicii. Publicul care n-are nevoie de teatru de idei, ci de dramolete de două parale. Publicul care nu citește literatură, ci reviste de colportat bârfeli, ilustrate cu multe fotografii lucioase în culori. Mie personal nu-mi face nici o plăcere să văd profesioniști de calitate, cu talent și cu meserie, irosiți și irosindu-se pe spanac.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”Mama” – nu de Karel Čapek, ci de Florian Zeller – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu E pentru a doua oară în această stagiune că mă confrunt cu o piesă a dramaturgului francez…

#cronica de teatru leviathan.ro #cultură #ficţiune #Florian Zeller #Gheorghe Miletineanu #Israel #Karel Čapek #societas #teatru #Tel Aviv

0 notes